A fost o dată ca niciodată…

 

A fost o dată ca niciodată un greiere firav căruia îi plăcea să cânte la vioară. Ciudat pentru o generaţie întreagă de greieri trupaduri care se născuseră cu chitara în mână! Nici măcar greierilor-părinţi nu le venea să creadă ca fiul lor mângîia cu privirea arcuşul unei…viori. Când atingea instrumentul, greierul nostru simţea cum îi trece muzica prin vene, oprindu-se-n inimă precum un tren bătrân într-o gară scorojită, apoi se prelungea, firesc, în corzile strânse ale viorii. La început a cântat în dimineţi pârguite, când soarele îşi dezmorţea razele peste câmpii, dar nimeni nu îl asculta. Sau îl ascultau, dar erau prea ocupaţi cu vieţile lor. Vâzând că nimănui nu-i trebuie muzica lui a început să cânte la prânz când soarele se întindea leneş pe cer, ca o şopârlă pe piatra încinsă, însă nici atunci nu se opreau în dreptul lui.

Gândindu-se că muncesc prea mult şi sunt prea ocupaţi să simtă alături de el vibraţia muzicii, greierele s-a retras în cămaruţa strâmtă a casei lui şi a aşteptat să vină noaptea. Bănuia că, seara, toată suflarea locului se va linişti şi va asculta bucuria notelor, zâmbind. Şi, în cele mai îndrăzneţe vise, îşi închipuia cum se strâng toţi în jurul lui, îl ascultă, aplaudă şi cântă împreună. Fericiţi. Seară de seară greierele şi-a cântat sufletul. Muzica lui atingea stelele tăcute care străluceau întrerupt pe cerul negru, negru ca ochii lui în care ardea dorinţa, aşteptând o singură bătaie din palme. Un zambet. O apreciere.

love_heart_tree_fields-3840x2160
Într-o zi, trezit de dorinţa de a repeta pentru marea zi a pădurii, şi-a auzit vecinii discutând. Se plăngeau că muzica lui e prea tare, că este un pierde vară care nu ştie altceva decât să cânte, că e un fals şi un închipuit, că nu o să fie niciodată decât un trubadur ciudat care cântă la …vioară. Cuvintele auzite au ucis tot zâmbetul, iubirea şi speranţa lui. Nimeni nu văzuse că ziua, din beţe uscate, împletea coşuri. Nimeni nu văzuse cum îşi adormea frăţiorii, lipindu-le genele de somnul lin ţesut din poveşti despre lumi frumoase. Nimeni nu ştia că hrănea, pe ascuns, zeci de furnici lăsând în urma lui firimituri strânse printre roua dimineţii. Dar toţi ştiau despre el că era un pierde vară. Privind în jurul lui a văzut că lumea nu se oprise în loc pentru suferinţa lui, aşa că şi-a pus vioara într-o desagă veche, câteva firimituri de biscuiţi şi a plecat departe.
În dreptul morilor, titani de piatră uimitori, a tras aer în piept şi a aruncat peste degetul de prapastie, vioara. Instrumentul s-a lovit de o piatră mică şi s-a rostogolit trăgând după ea câteva vreascuri uscate. Făcută ţăndări în hăul lumii lui, greierele s-a aruncat să salveze corzile. Dărâmat de durere a pierit sub alte două pietre reci, fără suflet, lipit de corzile viorii menite să-i fie viaţă, destin şi mângâiere în această lume.
Din clipa aceea pădurea nu a mai cântat. Obişnuiţi cu muzica lui au aşteptat seara. Una, două, trei…Serile tăceau mute, strânse între cer şi pământ ca între zidurile unui castel. Vioara nu se mai auzea. Râsetul violonistului, nici atât. Zâmbetul lui din dimineţi pârguite şi salutul lui voios, dispăruseră. Strânşi sub stejarul bătrân sub care-şi cânta sufletul, au lăcrimat timid.
De pe cea mai apropiată creangă, bufniţa şi-a îndreptat glasul şi le-a vorbit: târziu! Alegem să facem lucrurile bune prea târziu sau poate niciodată, crezând că timpul ne aşteaptă. Timpul nu aşteaptă. Târziu! Ne arătăm aprecierea prea târziu, obişnuiţi cu confortul prezentului sigur. Ne minţim singuri că “mâine” este pasul către un nou început. Şi “mâine” devine un alt “maine”. Şi aceşti “mâine” devin într-o singură zi…”prea târziu”. Sau într-un singur moment. Câţi dintre noi ştim ce înseamnă „acum”? Câţi dintre noi folosesc „acum”? “Acum” pentru cuvinte frumoase, zâmbete sincere, aprecieri spontane, strângeri de mâini, priviri în ochi. Suntem prea grăbiţi, prea obişnuiţi, prea siguri, prea comozi, prea naivi. Prea naivi să înţelegem că tocmai acesta este rostul nostru pe acest pământ. Să folosim “acum” pentru tot ce e mai frumos. Să scoatem din cei din jur “focul”, strălucirea, să le observăm intenţiile şi să le încurajăm, să îngăduim, să observăm: zâmbetele şi să le înmulţim, lacrimile din nopţile reci şi să le oprim, paşii cu care ating pământul şi braţele cu care îmbrăţişează cerul şi să-i fericim, fericindu-ne. Rostul nostru e să ajungem la binele ascuns din noi. Să-l rupem din neputinţă şi teamă şi să-l dăruim lumii. Rostul nostru este să construim aripi…aripi cu care sa zburăm noi şi cei dragi nouă. Să atingem înălţimile sufletului fără sfârşit.
Din păcate, îmbrăţisăm conştient, trupuri inconştiente, îmbrăţişăm, cu adevărat, trupuri obosite, sărutăm obraji de-un roşu stins şi privim în ochi, până în suflet, alţi ochi care…care nu ne mai recunosc. Abia când e prea târziu realizăm cât puteam face cu “acum”…Puţinul putea fi mult. Atât de mult, încât să nu mai doară într-un alt „acum”.
Respectaţi, apreciaţi, iubiţi cu Iubirea primită, fără condiţii, daţi aripi din aripile voastre, dăruiţi din darul vostru, faceţi binele cu Binele primit, nu judecaţi cu judecata voastră şi nu îmbrăţişaţi niciodată amintiri! Aplaudaţi la timp. Ca după fiecare zbor în care vă întoarceţi, în siguranţă, pe pământ. Recunoscători. Cu bucurie.
Şi…din senin, un cântec de vioară umplu văzduhul, răscolindu-le sufletul ca adierea de vânt frunzele toamnei. Cerul zâmbea liniştit.

Bunicii mele aflata pe un pat, alb, de spital…

4 Comments

  • Geta Roman 2 februarie 2016 Reply

    Frumos si adevarat, insa vom uita invatatura de indata ce dam un nou click, vom redeveni imediat ceea ce suntem in fiecare zi: oameni imperfecti, superficiali, lipsiti de intelepciune. Cat timp? Pana la sfarsitul veacurilor! Sunt pesimista? Pai, da! Dar spun adevarul!

    • Zăpăcita Creaţă 2 martie 2016 Reply

      Nu, nu esti pesimista, Geta. Suntem superficiali, asa este. Asteptam marea schimbare, dar schimbarea incepe cu fiecare, in orice moment. Cu pasi marunti si incredere. Te imbratisez si iti multumesc!

    • Karelia Mihaela Neacsu 19 iunie 2016 Reply

      Stiu ce inseamna sa fi greiere!

      • Zăpăcita Creaţă 29 iunie 2016 Reply

        Karelia, fara greieri lumea se stinge. Te imbratisez!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!