Așa că… plâng. Și știu că cerul ştie.

Și plâng, plâng din drag, din iubire. Plâng de sub pătura unor emoții amestecate. Plâng de prea mult, de prea intens, de prea viu. Plâng pentru că nu știu, altfel, cum să-mi arăt recunoștința. Îmi curg pe obraji lacrimi de iubire. Nici nu știu ce gust au. Le-am șters cu palmele. Plâng. De dorul ei, de neputința lor, de tot ce crește-n mine. Sunt un copac.
….
Le-am cunoscut pe toate, cinci, cu aproape un an în urmă. Într-o cameră albă, caldă, fără sunete, într-un centru de îngrijire a bătrânilor. Bolnavi. Deși pentru ei, nu boala doare, ci uitarea. Și doare rău. În zilele de vară, când soarele se rostogolea peste pervaz și se întindea peste cearceafurile albe ca un pisoi gras, bine hrănit, cam răsfățat nițel, camera prindea viață. Trei coloane grecești, centrate, susțin tavanul. Și ochii lor…deși, două dintre ele nu mai pot vedea de câțiva ani. Și-au pierdut vederea cum pierzi un tren și-l tot aștepți. S-a stins lumina din ochii lor cum moare o planetă. Încet. În locul luminii au rămas amintirile. Mariei îi sunt domniță. Mi-a spus așa după trei zile de povești și un platou cu prăjituri. Mi-a desenat în palma semn regal. Am plâns tăcut când m-a înnobilat. Apartamentul și casa le-a lăsat celor din familie. Nu mai știe nimic de ei de câțiva ani. Nu au mai venit. Mie îmi lasă tot ce are ea mai de preț, acum: amintirile.„ Să nu pleci de lângă mine! Domniță, să nu pleci! Să mor în mângâierea ta. Atâta vreau”. Pieptul e cât un ghem de sfoară. Se strânge sufletul în el și așteaptă să întâlnească cerul. Ieri a împlinit 92 de ani. Abia îmi șoptește. „ Mă doare, mă doare, domniță! Uite cum mă doare!”. Eu plâng ca să nu doară. De ce ne tot ferim de suferință? În zilele ei bune, înainte să plec de acolo, îmi lua mâna și-o strângea cu forța care-o mai avea: „Domniță, tare rău îmi pare că nu îți știu fața!” și mă aplecam spre ea, să-mi simtă surâsul. Ofta visând. … Nu, nu știe cum arăt, dar știu că dincolo de lumi, la sfârșitul drumului, când ne vom revedea, va ști din pragul norilor că-s eu și se va bucura, strigând …uite, ea, ea e domnița mea!….
Bibilica e uscată ca uluca gardului. Cândva cred că era tare mândră. Nu-i știu numele întreg, dar îi știu sufletul. Trăiește de ani buni în aceeași negură și zi după zi așteaptă să iasă soarele. În patul ei, același de atâția ani, lumea din satul în care a trăit nu s-a micșorat. Nu s-a schimbat. Nici rațele, nici gâștele pe care mă pune să le închid, nici cojocul pe care nu-l mai găsește, nici carul cu boi în care mă roagă s-o urc. Merge din când în când la Drăgănești. Imaginar. La rude, probabil. Dar dacă-i spun că-i frig, renunță și-și trage pătura peste trupul firav. Împarte și rostuiește morților. Doar cozonacul nu-i iese bun și, dacă nu mă mușcă câinele, mă roagă să trec pe la ea. Nu știe a cui sunt, îmi pipăie mâna zilnic, dar crede că-s din satul ei și mă poftește în bătătură. Plâng de prea plin, de prea multă iubire. Eu nu-s a ei, nici ea din sângele meu, dar o iubesc fără legătură. Și ea mi-a făcut loc în amintirile ei și asta-i iubire fără măsură. De asta plâng. Nu-mi știe chipul, îmi recunoaște glasul și…m-a făcut de-a casei. Îi intru în joc mereu. Vorbesc pe limba ei. Și eu sunt pe jumătate olteancă, deci o înțeleg. Promit că dau apă boilor, că nu las carul în drum, că leg caprele, închid fereastra de la drum și dac-o văd pe Leana, îi spun să nu mai meargă la Sulina. Se duce marți cu Bibilica. Bibilica mea de acum. Sunt binecuvântată. Când o anunț că plec îmi strânge mâna și-mi spune drăgăstos: mergi sănătoasă! Să îmi fii bine!”Când o aud îmi mor în suflet, de rușine, toate patimile lumești. Și mă fac mică să nu mă vadă cerul. Ea, un fir de om, care stă de ani de zile pe întuneric, într-un pat, blocată într-o lume imaginară, îmi pune iubirea în palme cu o seninătate cu care ar putea să mute și munții din loc. Și nu mi-a cercetat firea. Nu mi-a judecat greșelile. Doar m-a îndrăgit. ” Mergi sănătoasă! Du-te că ți-o fi frig, că, ete, se și întunecă!”. Normal că-i întuneric pentru ea, deși afară, pe cer, se joacă norii. Și, știu, știu de acum…că pentru asta a murit Hristos, pentru ca o astfel de iubire să devină nemurire. …
Tudora vede. Are ochi cristal, vii, atemporali. Râde, plânge, strigă, șoptește. Își cheamă frații la masă, părinții…Toți plecați la Domnul. Ea nu știe. A știut cândva. Acum e într-o altfel de lume. Mă recunoaște după voce. Și râde. Râde ca un copil care-și vede apropiații: “mâncăm, mâncăm? Îmi dai și mie? Mâncăm, mâncăm,Tudora! și ne sorbim dragul din privire. Și-mi e atât de bine!
Elena și Zina se pot ridica. Au scurte momente de realitate. Ma invita la cafea și dans ca-n vremurile bune. Mă întreabă des a cui sunt și mă răsfață cu zâmbete și glume. Nu știu al cărei zâmbet e mai frumos, dar știu că din brațele lor lumea are altă strălucire. Și e mai potrivită sufletului meu.

Bunica auzea ce fac, ce spun și ca să știu că fac ce-i bine, mă aștepta strigând din colț: dă-le! Dă-le și lor!”. Cu “ia și tu!” a plecat la Cer. Să n-o oprească nimeni. În Rai direct s-a dus cu un bilet. Nu am văzut, dar cred în sinea mea, că tot ce-a fost lumesc s-a stins în fața mărinimiei inimii.
Acuma știu. Ca să nu doară, mi-a luat-o Domnul într-o seară și mi-a lăsat în schimbul ei alte cinci suflete demne de iubire. Dar eu tot plâng sub amintirea ei. Și plâng și de prea plin. De prea multă iubire…căci eu nu știu, nu pot să spun ce simt…așa că plâng și știu că Domnul știe.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!