Beletu’, unde e beletu’?

 

 

De un an de zile ma bate la cap sa scriu o parte din păţaniile noastre şi, constant, o dau cotită pe motiv că nu prea îmi vine a scrie despre mine. Sâmbătă a fost ziua ei. Se resemnase să povestesc pe blog, în dreptul nemuririi, despre zăpăcelile noastre din călătorii, aşa că, în cinstea evenimentului, luai tastatura cu asalt, cât să-i fac un cadou. Surpriză.

Sărbătorita îmi este prietenă de vreo 21 de ani(mămică, ce tinere suntem!) am mâncat, cum se spune, din acelaşi castron şi ne-am ţinut de şase la Wc. Nunţi, cumetrii, botezuri, înfăţişări în faţa ofiţerului stării civile, la grătar, întreruperi oficiale de moţ, lansări la apă, zile cu cruce roşie, neagră, Crăciun, Paşte, Revelion…le-am bifat ani de zile, împreună.

Dacă scot pozele de la naftalină, râd cinci zile consecutiv şi neîntrerupt. De dive care eram. Acu’ trei ani, colega mea de birou zice: ete, ce bilete ieftine la Roma! Mergem şi noi? Şi-am plecat. În patru. Fără ea, că se pricopsise cu o răceală urată rău(or fi şi răceli frumoase?).  La un an după Roma, plecarăm să vedem Londra. Dacă to văzurăm Colosseum, să vedem şi Britişu Miuziăm. Intenţia fu bună până dădurăm de Starbacsuri şi gogosi. În toate culorile, cu toate aromele. Nebunie pe cerul gurii! Patima vieţii mele. În prima zi, îmi zice: hai să bifăm ce e de văzut! Mergem să urcăm în Ochiul Londrei, adicătelea London Eye pă înţelesu’ lor, să ne facem o impresie asupra oraşului. Ca să ajungem la împricinată, la roată adică, luarăm abonament de o zi pe o zonă, că aşa ie la iengleji, pe zone. Abonamentul, adică beletu’ îl pusei bine: în geantă. Nu apucai să-l sfinţesc cu aghiazmă că nu avusei, dar, la cât de căpiată sunt, făcui o rugăciune scurtă în gand: dă, Doamne, să nimerim drumu’! Relativă treaba şi total neinspirată. Rugăciunea. Asta pentru că sărbătorita de sămbătă, care după ‘nşpe mii dă ani de locuit în Piteşti încă mai încurcă străzile, în metroul londonez se simţea mai ceva ca peştele în apă. Uimită ca-n faţa unei minuni am întrebat-o, finuţ, între două staţii: fetică, te aduse mămicuţa pă lume în andergraundu’ londonez sau eşti la a cincea reîncarnare, după regina mamă?

20141010_141652
Râse. Normal. Că era adevăru’. Până la şase seara funcţiona ca cel mai al naibii ceas elveţian. Visa staţiile şi fără hartă. Mie nu-mi trebuia să fac altceva decât să mă ţin după ea. La şase seara, robotului i se terminau bateriile: gata! Du-mă la hotel! Şi trebuia să intru io în funcţiune.
Deci, day one: plecarăm la roată. Pănă la roată ne selfuirăm la fiecare zece paşi ca orice turist japonez care se respectă, băgarăm gogoşi şi umplurăm nivelu’ cu cafea şi muuultă spumă. Printre trei nori ameninţători, o ceaţă blândă, de octombrie, şi un vânticel subţire care-ţi proba coafura, văzurăm roata de observaţie, aşezată strategic pe malul Tamisei.
– Schimb de plan! mă anunţă sărbătorita. Mergem să vedem acvariul şi poate, între timp, se mai astâmpără vântul ca să urcăm în roată.
Schimb fu. Văzurăm acvariul şi toate animălurile acvatice după o coadă la bilete de fo’ trei sferturi dă ceas. La ieşire, vântul şi norii dispăruseră complet. Cine i-o fi luat, ce-o fi făcut cu iei, nu aflai, dar observai cât de bine îi stătea Londrei mângăiată de soare. Elegantă, enigmatică, colorată….toate la un loc.
Urcarăm în roata. Pfooooooaaaaaaaa, minunăţie! Mă cum se vedea ea, Londra asta, regală, şi cum se aşezau, ele, clădirile pe malurile Tamisei mofturoase! O frumuseţe! Mă aşezai în dreptul geamului, într-un zen total, şi trecui la interjecţii. Ălea de le ştiam. În gând. Restul spunea faţa mea. La un momemt dat, după ce-i făcui sărbătoritei fo zece poze, mă lovi ideea. Brusc. Pe neanunţate.
-Mă, zic, unde e biletu’? Ce făcui cu abonamentu’? şi odată îmi dispărură din cap interjecţiile şi de pe chip, culoarea. Începui, elegant, să caut în cele şase buzunare din dotare. Nu puteam să mă mişc prea mult că mă poziţionasem strategic între un grup chinezo-vietnamezo-orezari care se wow la fiecare două secunde. Pe ceas. Waw şi io când urcai, până îmi amintii de abonament. Cu mâinile prin buzunare şi o îngrijorare vizibilă pe chip captai atenţia prietenei care îmi arăta, ca un copil la prima excursie, cu degetul: uite palatul! Acolo-s bijuteriile reginei, coroana!
Io, nimic. Bleac în cap. Durere sub coastă. Transpiraţie instantanee. Pe stres.
-Ce făcuşi fată, pierduşi ceva?
-Ihi!
-Auleu: portofelu’?
-Nţ!
-Ruju’, rimelu’?
-Nţ!
-Dar ce, naiba, cauţi?
-Abonamentul de transport
-Lasa-l dracu, Doamne iarta-mă, că luam un bilet de călătorie la întors! Tu vezi ce frumuseţe ni se arată?
Ce să las fraţilor?! După ce ca-s juma’ olteancă, mai sunt tauroaică şi fixistă păn-n vârfu’ Omu. Deci, nu puteam. Orezarii se selfuiau cu laptopul şi tableta. Ai naibii talentosi! Io cu un samsung cât juma’ de palmă, că nu ştiui să fi luat plasma de acasă, să vadă iei tehnică, nu glumă! Nici nu puteam să-mi aşez gândurile, să fac şi o reconstituire ca tot omu’ plecat în vacanţă care pierde ceva. Nu puteam, că se clătina consola de atâtea poze şi vorbărie. Căutai ce căutai şi dacă văzui că nu mai am şanse de izbândă îmi făcui loc pe banca de lemn, aia din mijloc, şi vărsai tot conţinutul genţii. Scosei întâi prazul(ha, vă păcălii, nu avusei!), portofelul, trusa de make up, parfumul, juma’ de farmacie, şerveţelele, pliantele, lustra, veioza…Nimic. Biletu’ intrase în pământ. Mai aveam puţin şi ne apropiam de coborâre. Sărbătorita, disperată. Singurul loc unde puteai vedea în toate direcţiile, până la 30 de kilometri, şi io cotrobăiam în geantă.
– Uite Tower Bridge, Big Benu’! Uite, mă, ce pescăruşi frumosi!
– Lasăă, zic io, că văd şi la Costineşti! O tonă. Unde ie biletu’ meu, mă?
Începui să dau semne de suspiciune. Orezarii se opriră. Ruşii tăcură brusc. Le simţeam semnele de întrebare direct in coaste. Stăteau toţi în jurul meu ca într-o hora capsulară. Ar fi stat, probabil şi ei pe bancă, da’ nu aveau unde că înşirasem io tot conţinutul genţii. Dau să plăng, da’ îmi înghit lacrimile şi-mi reprim sentimentu’(nu vă sfătuiesc să faceţi asta). Dacă văd că nu am şanse, fac rugăciune la superiori:

– Ce făcui, Doamne, cu biletu’, unde zace iel, singurel?

Fără răspuns, coborâi. Cu mine şi sărbătorita şi selfioşii cu tehnica. De mila mea, îmi promise că-mi cumpăra ea bilet de întors la hotel. Destul cât admirasem. Abonamentul, după reconstituirea din cameră, îl pierdusem la acvariu când scosesem din geantă toată casa. Şi unde îmi făcusem selfiuri cu Indiana Jones. Nu le mai am nici pe ălea. Rămăsei doar cu amintirile.

 

Mihăiţă, la mulţi ani, mă! La cei mai minunaţi posibili.

2 Comments

  • Nicoleta 18 aprilie 2016 Reply

    Super istorisire. Felul in care ai povestit ma face sa ma transpun in acele locuri. N-am fost inca in Anglia, nici macar in Italia, desi sunt printre putinele tari din Europa in care chiar ai ce vizita. La cat mai multe postari de genul!

    • Zăpăcita Creaţă 25 aprilie 2016 Reply

      Multumesc frumos, Nicoleta!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!