Bravo, mă, voi dormiţi şi afară e finalu’ lumii!

Patru nopţi. Patru nopţi albe ( habar n-am de ce li se spune albe, că-s negre smoală, dar nu mă mai miră nimic în ceea ce priveşte logica omenească)  în care n-am dormit nici de-un drum sănătos pana la muncă. În prima noapte m-am torturat până în creierii dimineţii sub privirea lunii care crescuse în cinci minute
( precum prinţii- mezini din poveştile lui Ispirescu, ăia de consumau 50 de mililitri de lapte la o masă şi creşteau în ziua de luni cât restul în trei ani) cât nu crescuse o vară întreagă. La un moment dat am avut impresia că-mi sparge geamul şi-şi face loc în pat, lângă nevastă. Noroc că am trecut prin şcoală, că altfel o suspectam de-un ilicit. Chiar aşa! De unde o ştie ea pe Silvica mea

şi ce are să-i spună la ora aia, când juma’ de planetă se odihneşte? Pe la unu, imediat după ce am terminat de numărat oile din Făgăraş şi trecusem la ălea, din câmp, de la Bujoreni, unde nea Gogu e oier şef peste 300 de capete, o văd cum mă fixează. Nu Silvica. Luna. Să-mi trag una!, asta are vertij, a ameţit şi cade, dracu, peste pământ! Ăsta ne e sfârşitul! Las oile lu’ nea Gogu lângă perdeaua de stejari de la intrarea în comună şi mă apropii de geam, să o iau cu binişoru’, să se retragă puţintel, să salvez lumea, că dorm toţi buştean, habar n-au în ce căcat am intrat. Îmi iau inima în dinţi şi, tremurând, deschid uşa balconului pregătit de marea misiune. Mă şi văd, mâine, pe prima pagină a tabloidelor. De frică, am senzaţia că pantalonii de pijama îmi alunecă şi-o iau uşor la vale, transpir în jurul gâtului şi-n piept mi se pune un nod. Vai de mama mea, de când m-a adus pe lume, n-am văzut aşa ceva!
– Săru’- mâna, bună seara! mă aud vorbind. Nici dumneavoastră nu puteţi să dormiţi, hă?( Doamne, ce deştept sunt! Cum dracu’ să doarmă o planetă…în special felinarul cerului?) Ce dracu să-i spun, că nu e nici vreo colegă de servici, nici Lenuş de la doi, nici măcar soacră-mea. Ce să-i spun? Că sunt căcat pe mine de frică văzând-o cum se apropie, că-mi fac tot felul de scenarii de-mi seacă sângele în vene? Că îmi vine s-o iau la sănătoasa, să-mi sun vecinii, să ţip la Silvica şi să evacuăm locul? Sau sun la Poliţie? ….
Luna parcă-mi simte teama şi se apropie tot mai mult. Îi văd găurile şi craterele şi …băăăăăăă, eşti cu creierii capului ?! Ăla e steagul Americii?! Dacă iau un binoclu, văd şi urmele de paşi ai americanului. Mă uit în jur. Luminile stinse. Dorm toţi. Dormiţi, bă!, că vă salvez io! Uite cum asist io la ultimul final al Pământului( că au mai fost fo zece), în direct, şi-s singur. Cum, mă? Odată vine finalu’ lumii şi io asist singurel? Mai mare ghinionist ca mine, nu există! … Ce pot să fac? Trag de timp, până observa americanii, şi trec la întrebări tâmpite.
– Şi, în rest, toate strălucitoare? Bănuiesc că sunteţi în treacăt sau v-a scăpat ceva pe jos, că vă văd mai aproape, aşa. Dacă îmi spuneţi ce, vă ajut şi io. Dacă nu aţi pierdut nimic şi aveţi o perioadă de frământare şi căutaţi vreun psiholog, terapeut, ceva, aici sunt. N-am diplomă, dar un ascultător mai bun ca mine nu găsiţi. Am făcut 14 ani antrenament, zilnic, cu nevastă-mea. Şi nu numai că ştiu să ascult, sunt piatră în ceea ce priveşte păstrarea unui secret. Cum nu scoate piatra un cuvânt, aşa sunt eu. M-aţi găsit la fix. Luna…tace. Normal că tace, dacă e supărată. Aşa face şi Silvica. Se supără din orice şi când o întreb ce are, îmi răspunde cu afurisitul ăla de „nimic”, cel mai necruţător cuvânt din tot dex-ul. Jur că prefer să-mi strivească, dracu, un deget în uşă, decât să mă lovească cu nimic-ul ăla şi o juma de zi de tăcere. Nu cred că înţelegi ce spun (dacă-mi permiţi să anulez protocolul), dar cinci ore de tăcere în prezenţa Silvicăi sunt comparabile cu cinci ore de stat în lift. Blocat. Păi, Silvica, vorbeşte din secunda doi a apariţiei pe pământ. Da. Când a scos-o doctoriţa Simancea din cocon, Silvica n-a ţipat, a vorbit. Şi de atunci vorbeşte continuu. Deci, nu-mi spune şi tu că nu ai nimic, ceva e clar că te deranjează de te-ai umflat aşa.
Pentru câteva secunde mi s-a părut că s-a fâstâcit ca un jună neştiutoare şi s-a îmbujorat, uşor, peste paloarea-i, obişnuită. În fine, dacă tot am depăşit graniţele timidităţii, am început să-i dau exemple de dezamăgire, tristeţe, însingurare, chestii pământene, exemple adevărate din propriul neam, nu poveşti inventate. Să vadă şi ea că toţi au câte o problemă, nu trebuie să invadăm spaţiul celorlalţi şi să-i speriem de moarte. Pe la două i s-a făcut somn şi pe la trei( posibil să o fi plictisit-o )s-a făcut miiică, mică şi a dispărut în spatele unui nor. Tipic feminin! Dacă o femeie vrea să-ţi transfere o parte din povara sufletească, te toacă la cap o noapte întreagă, iar dacă, din necesitate, îndrăzneşti să adormi, te trezeşti cu o lopată peste cap(nu ştiu cum dracu se face, dar palma unei femei e la fel de schimbătoare ca starea ei. Se schimbă de zici că-i magică. Când te mângâie parcă-i o petală de lalea, când loveşte perna parcă-i bătător de covoare, când o întinde să-ţi cuprindă mâna parcă-i mătase indiană, iar când nu eşti atent sau te prinde pe picior greşit, nu mai discutăm de palmă, ci de lopată. De unde, naiba, are atâta forţă, nu ştiu?!) şi-un „insensibilule care eşti!”, de nu-ţi mai trebuie somn o săptămână. Dar dacă ai şi tu vreo problemă, o depistezi şi vrei te răcoreşti, povestindu-i, ea „depune” toate eforturile posibile să fie prezentă la discuţie: ronţăie floricele sau două mere, dă din cap din când în când( semn că te ascultă) şi, exact în acelaşi timp caută prin sertare, bagă la spălat, curăţă masa din bucătărie, schimbă lenjeria din dormitor, în timp ce tu o urmezi ca un căţel prin toată casa, butonează telefonul… Ia să fac io imprudenţa de a scoate telefonul în momentele de terapie, în care Silvica mea, aflată pe modul „balaur în flăcări”, ţine conferinţe! Mai bine îmi scriu dracu testamentu’ şi plec unde văd cu ochii.
Cum spuneam: tipic feminin! Întâi umple tot cerul, îmi face somnul praf şi-mi scoate inima şi ficatul din piept, ne ameninţă existenţa şi când mă ofer să-i acord suportul tehnic, empatizând şi tratând-o cu poveşti, o şterge uşurel, exact ca nevasă-mea. Cum să plece, mă, în mijlocul acţiunii? Ajunsesem la noaptea de Revelion din ’82( imediat după sarmalele peste care socru’- meu a sărit pe motiv că s-a odihnit niţeluş cu capul pe damigeana cu vin din debaraua lui Sile). Sunt total dezamăgit, dar mulţumit că, măcar, am salvat lumea! Aşa, mă, dormiţi! Tocmai v-am salvat de finalul lumii.
– Sunt un erou, Silvico! îi şoptesc nevestei care doarme, pricopsit, cu capul aşezat pe ambele perne. Era să ne prăpădească luna, să ştii. Pe toţi. De la ce nenorocire v-am salvat!!!
Silvica nici nu tresare. O dată fac şi io ceva bun în viaţa asta şi toţi dorm. E întuneric. Mură coaptă. Şi io stau ca prostu’ cu ochii-n tavan şi consum o noapte…albă. Revin la oile pe care le lăsasem lângă stejari, în capătul Bujorenilor, şi le povestesc lor restul păţaniei de la Revelionul lui 82. Cel puţin ele mă ascultă.

A doua noapte…

Va continua

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!