„Ce-i, iubire? Sunt supărată pe tine. Pentru ce? Nu ştiu, stai să mă gândesc, că abia m-am trezit.”

 Nu ştiu dacă v-am spus, dar săptămâna trecută m-am logodit. Da, am făcut primul pas spre fericire. Urmează cel de-al doilea… nunta. Aseară m-a sunat naşul şi mi-a propus să ieşim la o bere.  Dacă ştiam ce urmează, jur că  mă loveam intenţionat de vreo uşă sau cădeam pradă ultra viruşilor care bântuie prin oraş. Dar n-am ştiut, că nu citesc în stele şi nici sunt vreun mag de la răsărit, şi m-am dus. După prima bere, îl aud:
– Ai făcut încălzirea?
Tocmai venisem de la servici, când dracu’ credea el că am trecut pe la sală? 

– Mda, după cum arăţi, se vede că nu ai făcut-o. Uite cum stă treaba, finule, nu degeaba te-am chemat aici. Mai e puţin până la nuntă şi eu nu am avut timp să te treinăresc şi asta intră, strict, în atribuţiile unui naş. Ochi şi urechi, că-i chestie de supravieţuire.

Recunosc, m-a luat prin surprindere. Supravieţuire? Ce dracu’, mă trimite pe front?

-Bun, să începem! Finule, ştii şi tu, înaintea oricărei competiţii, a unei operaţiuni militare, examen, pana mea!, înaintea unor treburi serioase cu greutate psihică, faci încălzirea, da? După cum am observat, fizic stai bine, câţiva ani nu ai nevoie de suport, dar psihic am senzaţia că eşti încă crud, neformat, neevoluat. Bine, experienţa o capeţi în timp, dar dacă cineva ar fi purtat cu mine o astfel de discuţie înainte de marele pas, aş fi câştigat timp preţios din viaţa mea. N-am să te întreb ce crezi tu că e căsătoria, că-mi vinzi ieftineala aia de amorezat, aşa că îţi spun eu care e adevărul. Căsătoria e ca un drum de anduranţă, nu e o promenadă pe malul mării sub clar de lună şi nici o excursie la Sinaia, pentru o bulgăreală şi un mic dejun la castel. Dacă nu eşti pregătit mental, exact ca un soldat, gladiator, spartan, nu te bagi, nene! Întâi te antrenezi, după care te arunci în arenă, la lei.

– Unde? bâlbâi io ca idiotul, neînţelegând ce vrea.

– Unde, ce?

-Unde mă antrenez?

-La terapeut, că doar nu în sala de forţă. Stai de vorbă cu psiholog beton, cu experienţă şi te învaţă el ce e de făcut. Ţine cartea asta de vizită! Te aşteaptă mâine, la ora cinci. În Silvestru am încredere ca în mămica personală. Ştie ce are de făcut.

Iar mă uit ca boul.

– Nu mă fac înţeles, nu? Vrei ceva concret. Luciane, te întreb direct. Care-ţi este limita toleranţei şi cât de repede îţi vei accepta vina?

– Ce fel de vină? întreb eu.
– Nu contează! Oricare. Odată însurat vei fi vinovat de tot ce mişcă sub soare, inclusiv pentru gravitaţia pământului. Şi pentru foametea din Congo şi seceta din Sahara. A, şi pentru dispariţia tigrilor albi. Da, da, nu te uita aşa la mine! O femeie se poate supăra oricând, din orice şi cât timp vrea ea.

Spre exemplu: e miercuri seara. Tu ajungi de la muncă, intri bucuros în casă şi o cauţi cu privirea. Ea stă înţepenită în fotoliu cu privirea fixată-n perete de crezi că tocmai a fost hipnotizată, cu botul cât cocoaşa unei vrăjitoare( care mai are puţin şi atinge pământul), fără să scoată un sunet. Şi, nu, nu face nicio mantră. Nu meditează. Te apropii îngrijorat şi o întrebi ce are. Normal că o vei întreba, că doar e a ta şi i-ai promis interes şi grijă veşnice. Corect? Corect. Ce-ţi răspunde ea?

-Nu ştiu.

-Hopaaaaa!!! Tu vezi cât de nepregătit eşti? Răspunsul corect este: nimic. N-am nimic. Normal că tu te-ai gândit. Tu credeai că imediat ce o vei întreba, îţi va sări în braţe şi-ţi va spune, turuind, ce zace-n inimioara ei, că doar e regina vieţii tale, zeiţa vie pe pământul sufletului tău, pentru care ai face orice, că doar de aia ai spus DA-ul ăla. Dar nu asta va fi reacţia ei, iar tu vei sta ca prostul pe lângă ea, ore întregi, măcinat de acest „nimic” repetat şi te vei simţi ca ultimul măgar de pe terra. Ce spun eu terra? Din întreaga constelaţie. Un măgar plin de remuşcări şi vinovăţie. Pentru că daaaa, da, băiatule, tu eşti de vina. Botul ei nu o să dispară ca prin minune, că nu suntem în Harry Potter, aici. Nuuu, tată, botul dispare când vrea ea.

În timpul ăsta, dacă nu ai antrenamentul făcut, te rod toate întrebările posibile, refaci filmul vieţii tale din ultima săptămână, cât poţi, că noi nu ştim nici ce-am mâncat cu o oră în urmă, năduşeşti, te perpeleşti, te încolţesc dracii, furia, neputinţa… după care adormi cu telecomanda în mână. Insensibilule! Inumanule! Ai plecat de lângă fiinţa inimii tale, exact când avea cea mai mare nevoie de tine. Ce dacă ţi-a repetat de o sută de ori că nu are nimic? Trebuia să rezişti eroic, nu să cedezi. Ce dacă îţi vine să-ţi pui capăt zilelor cu furtunul de la duş, asta ca să nu cazi în ispită şi să o înfăşori pe ea cu tot căcatul ăla de „nimic” pe care ţi-l aruncă în nas? Nu ai voie să pleci de lângă ea.

Daaar, dacă tu mergi la terapie, ca un băiat deştept ce te afli, cum o vezi că e morocănoasă, pac!, tragi două guri de aer, bagi o respiraţie în patru timpi, scoţi pieptul în faţă, intri în zona zen, îi dai dreptate, deşi dracu ştie ce toacă toată ziua!, faci faţa aia de câine plouat, fără hrană şi stăpân, să-ţi simtă implicarea emoţională şi după ce îţi ceri iertare , deşi nu ai greşit cu nimic, că doar nu te doare gura să-ţi ceri iertare, te aşezi în faţa ei şi o determini să-ţi spună ce are. Cu răbdare, bărbate, cu două trei mângâieri, o glumă răsuflată, iar răbdare, calm… până cedează. Că cedează şi o să afli şi tu cu ce ai greşit ora trecută sau săptămâna trecută sau acu’ doi ani când vă aflaţi la Predeal cu Ştefăneştii, în vacanţă.  Femeile au o satisfacţie inumană să-ţi ceri iertare pentru lucruri existente şi neexistente. Dacă eşti bine pregătit, poţi să-ţi ceri iertare în avans, înţelegi? Oricum, nu trece o zi fără să îi provoci o rană emoţională.

Ţine minte, nu te bucura la primul zâmbet după ce îi trece! Nu te însori cu o fiinţa umană. Nu! Ar trebui ca toţi rânjiţii ăştia, în care tropăie hormonii şi care abia aşteaptă să-şi aducă în cuib o femeie, să fie preveniţi. Nu, nevasta nu e fiinţa umană. E o fiinţă extraterestră cu misiunea clară de a coloniza planeta şi a o conduce. În timp. Pe nesimţite.

Nu ştiu când am dat pe gât cinci beri, cum nu ştiu nici când au trecut două ore de când intrasem în pub-ul ăla.

-Sincer, finule, tu chiar crezi povestea cu mărul?

-Nu! apuc să spun primul meu cuvânt deştept.

-Evident că nu, că nu eşti copil. De fapt, Dumnezeu l-a creat doar pe Adam şi l-a lăsat pe cea mai frumoasă planetă din tot universul. Normal că nişte extratereştrii căcăcioşi şi invidioşi, care locuiau la trei galaxii pe stânga, pe o planetă înecăcioasă, cu şanţuri şi trei deşerturi fără apă, au salivat instantaneu când au descoperit Pământul. Dar, pentru că Şefu’ comandase ca nimeni să se atingă de grădina Sa, au făcut câteva şedinţe de guvern şi au găsit soluţia. Ăla a fost momentul în care a fost inventată expresia under cover, pentru că aşa a aterizat pe Pământ o … Ea. Da, o tipă la care Adam a salivat instantaneu.  

– Eva, s-a prezentat vrăjitoarea. Mă bucur să te cunosc!
– Adam, a răspuns idiotul.
– Şi şarpele ăsta, cine e? a întrebat el.
– E mămica, a răspuns Eva. Nu am voie să umblu singurică prin univers.
Prostu’ proştilor, a pus botu’. S-au încălzit rulmenţii în el şi a sărit pe poamă. Cât de tâmpit să fi, să crezi că amărâtu’ a muşcat dintr-un măr şi, gata, s-a ales prafu’ de toată capodopera lui Dumnezeu?

 Soacră-sa jubila, Eva îşi începuse planul. Mai scoate poama din rai dacă poţi! Şi-au băgat-o pe asta, cu mărul, să nu picăm chiar atât de creduli şi idioţi. Deci, cui îi aparţine prima vină? Idiotului. Cui îi aparţine, în continuare, orice vină? Adam-ului din fiecare, normal.  Deşi… arată-mi tu unul care nu se lasă colonizat la primul decolteu arătat? Vezi tu, de la Eva încoace, toate urmaşele ei i-au moştenit puterea: lucrează la nivel mental. De ce crezi că-şi schimbă starea emoţională de la o oră la alta? Stai să vezi când e Mercur retrograd!


Nu ştiu dacă am clipit de trei ori, dar ştiu că am avut tendinţa să mă scap pe mine. A doua zi eram la psiholog. Din cinci şedinţe (atât am apucat să fac până în ziua cununiei religioase) eram aproape pregătit. Ştiam cu cine am de-a face. Am urmărit toate documentarele despre cele zece biblii  ascunse în biblioteca Vaticanului, Eve şi înşelăciuni. Moamă, ce chef aveam să-mi răzbun străbunii! Urlau în mine strămoşii, ţipa în mine glasul sângelui!

Cum a avut grijă bunul Dumnezeu să-mi scoată asemenea naş în cale? Eram fascinat de prezenţa lui. Practic, acum a devenit omul cu care aş lupta până la ultima picătură de sânge. Maaaa’ meeen!!! Pentru eternitate!

2 Comments

  • Dragos 19 martie 2019 Reply

    Femeia este un echilibru intr o lume in care acest haos pune stăpânire și te sfâșie ca un șarpe …Dacă te plangi ca femeia este un “ imbosibil” creat de Sefu,n ai înțeles nimic…Iubind-o înțelegi orice..părerea mea…Căsătoria cu acest dar divin,Femeia…înseamnă împlinire și tot ( deocamdată nu am întâlnit acest dar divin…dar Sefu știe mai bine,când-cum-unde va aparea și o voi iubi)

  • Alin 2 septembrie 2019 Reply

    Vorbim dupa ce o intalnesti Dragosele, sa treaca cativa anisori si-ti stergi postarea de mai sus :)), dracu’ gol. daca o mai aduce si pe masa… in 4-5 ani rupi usa!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!