Cea mai cumplita zi din viaţa mea 2

– Ceaiul dumneavoastra!mă anunţă. Îl serviţi acum?
Dacă nu eram în starea aia, poate îl serveam. De dragul ei. Dar nu sunt, încă, în starea corespunzătoare, aşa că stau potolit şi-i mulţumesc Cerului (deşi nu fac asta prea des), că armăsarul pe care l-am crescut şi care se zgâia mai devreme la nevastă-mea, stă cu ochii închişi şi căştile în urechi, altminteri ar fi făcut glume cu intenţie şi ar fi exploatat situaţia la maxim.  Anunţ zeitatea că renunţ la ceai, dar numai pentru moment, simţindu-mă extrem de comfortabil în poziţia aleasă. Minunea mergătoare îmi crede cuvintele, aşează ceaiul pe o măsuţă, caută ceva în jurul meu, apoi îmi atinge tălpile şi mi le înfăşoară într-un prosop(bănuiesc că e un prosop, că doar nu o fi cârpa soioasă cu care şterg eu bujiile), apoi continuă cu gambele, pulpele, îmi ridică halatul în dreptul boxerilor şi îmi îmbracă în atingeri coapsele( aşa mi se pare). Rau! E de rău!

Furtuni de energie îmi trec prin fiecare ţesut. Miroase a cremă de vanilie. Ce naiba, doar nu sunt gogoaşă! Îmi imaginez ochii azurii pe fiecare centimetru al membrelor mele inferioare şi mă felicit că stau aşa. Mi-aş da singur o diplomă. Mă simt ca-n rai, dacă aşa s-o simţi cineva în rai, încăldurit, înconjurat de mirosul vaniliei şi al valurilor. Da, ăstea-s valuri. Mă doare în cur dacă Luminiţa sparge toate oalele. Mâine iau altele. Mă doare în cur dacă mâine îmi pune şeful şase maşini în braţe. Şi tot în cur mă doare dacă soacră-mea mă întreabă dacă am luat ciment. Vrea criptă? Să-şi care singură cimentul, că nu mor io în locul ei. Deşi, dacă mă gândesc bine, nu, nu e bine acolo. Acolo doare rău. Am simţit pe pielea mea, undeva prin clasa a şasea, când mi-a crescut un furuncul exact la intrare. I-am implorat pe doctori să mă sedeze, să mă drogheze cu ceva, să pot să dorm măcar pe burtă, că de mers, cine putea să facă un pas? Să dorm pe spate? Înseamnă că mă sinucideam. Deci, nu. Mă doare la başcheţi, da, chiar acolo. Acum trăiesc momentul. Acum îmi trăiesc raiul zilei de sâmbătă. Doamne şi câte alte momente raice voi trăi! Să ajung la spa…să ajung. Ce frumoase pot fi unele clipe ale călătoriei pe pământ! De neuitat, chiar. Zâmbesc de plăcere simţindu-i mâinile calde ce îmi răscolesc simţurile, nerăscolite dinaintea erei noastre, undeva pe la mijlocul anului trecut.
– Să înţeleg că începem cu spatele? aud minunea în jurul meu
– De obicei încep cu faţa, răspund ca boul în transă, fără să gândesc înainte să scuip răspunsul ca pe o sămânţă de bostan. Ce să fac? Sinceritatea.
– Am înţeles, răspunde minunea.
Io-s înroşit ca racul. De ruşine şi draci. Mă înjur în gând.
– Să înţeleg, că până acum, s-a început din faţă, unde este mai mare.
Normal că e mare şi normal că din faţă, gândeşte Adam-ul sau cimpanzeul din mine, orice ar fi fost la început. În situaţii din astea, merg pe varianta animal.
– Păi, mă împleticesc eu printre cuvinte, da, în faţă e mai mare de obicei, dar. .. de fapt, nu prea ştiu la ce vă referiţi.
Zeitatea ridică prosopul şi analizează:
– Da, aşa creşte. Mai mult pe partea exterioară şi e cel mai greu din punctul ăsta de vedere. E mai mult de muncă, dar rezultatul e mulţumitor.
Rânjesc ca un mânz, cu capul într-o parte, uitându-mă la picioarele ei, perfecte. Nu prea e mult de muncă în cazul meu, dar, da, de rezultate. Luminiţa nu s-a plâns niciodată, din câte ştiu. Şi nu numai ea, mă ridic eu în slăvi, de parcă aş fi Adonis pe pământ. Mă intrigă curajul ei. Nu m-aş fi gândit niciodată că o maseuză îmi va analiza trupul şi mă va întreba lucruri atât de intime. Oare aceleaşi lucruri o întreabă şi pe nevastă-mea? Bine că nu sunt maseuri pe aici, că înebuneam de draci. Minunea pare că pregăteşte ceva. Îi văd mişcările lente. Pare că a făcut asta de mii de ori. Atinge obiectele cu precizie, uşor, de parcă ar avea grijă să nu spargă liniştea valurilor ce se aud în fundal. Îi analizez fiecare curbă care se vede prin halatul ei de bumbac alb şi prin minte îmi trec tot felul de scenarii pentru care Luminiţa m-ar fi închis în cuşca labradorului. Definitiv. Sau m-ar fi exilat în Alaska. În facultatea de tehnică aveam un coleg care gândea chiar mai porcos decât o fac eu, acum. Nu m-am gândit că pot fi atât de îndrăzneţ. Oi fi eu plin de ulei pe mâini, asta se numeşte pasiune lichidă, dar am o moralitate şi o distincţie pe cale de dispariţie. La dracu! În dragoste nu e loc de moralitate şi educaţie. Uite cum gândesc! Afrodita îşi îndreaptă spatele, arcuindu-se. Fundul obraznic îmi îmbracă tot ochiul stâng. Să-mi dau palme! Orice mi-ar face zeitatea, aş sta în faţa ei fără să respir, îmi zic în minte văzând-o cum se apropie de mine cu un bol de ceramică în mâini. E clar! zic eu în timp ce-mi arunc halatul, că doar am prins curaj. Orice se va întâmpla, deşi visez la imoralitate, sunt gata să înfrunt.
Minunea îmi atinge spatele, răsfiră degetele şi apasă uşor.
– Şi aici doriţi?
Aş dori oricum, oriunde! se aude o voce în mintea mea, dar nu, nu e a mea. Nu ştiu de unde a apărut. Sunt un domn. Stau şi analizez cu creierul care mi-a mai rămas, ce a vrut să spună. De ce mi-a atins spatele şi m-a întrebat dacă vreau şi acolo? Bănuiesc că se referă la masaj, altminteri ce ar putea face cu omoplaţii mei? Am rămas în era primitivă? Numai maşinile sunt de vină. Ele îmi mănâncă timpul. Uite cum au avansat lucrurile şi eu nu ştiu nimic!
– Peste tot, zic eu. Poate rezolvăm puţin problema asta, sâcâitoare.
– Perfect! răspunde zeitatea şi începe să-mi întindă pe piciorul stâng o miere caldă pe care o consider ciocolată. Chiar sunt în rai. Masaj cu ciocolată… şi eu nu voiam să vin. Prost ca de obicei, normal. Luminiţa mea e deşteaptă. Normal că vine în asemenea loc. Până şi Cristi, pe care îl luam la mişto, are grijă de el. Bravo lui! Io-s prost grămadă. Minunea întinde ciocolata, aşteaptă, apoi apasă uşor. Probabil un nou procedeu, zic eu, mărturisindu-i cât de bine e.
– Da, răspunde ea, acum e bine, dar mai târziu apare o uşoară durere.
– Rezist, o încurajez eu. Dacă aş sta să număr loviturile şi urmele de pe corp, aş face o listă până la Polul Nord. Şi mie nu-mi cade pe picior o coală A4 sau o agrafă de birou, ci chestii de metal, de câte un kilograaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaam. ‘Tu-ţi morţii mă… !!!Ce-a fost asta? ţip eu, tăiat pe viu cu un cuţit. Am fost înjunghiat, e clar. Nu-mi mai simt piciorul. Mă întorc pe faţă, încercând să mă apăr, dar criminala e lipită de zid. Se preface că e speriată. Vaca! Mişto tactică! turbez eu, mârâind la criminala care ţine în mână fâşia ruptă din piciorul meu din care… nu curge sânge? Se pare că nu. Fâşia e neagră. E nea..grră din cauza părrrru..lui meu. Sunt bou! Un bou! Cristi râde în delir. Tâmpitul!
Zeitatea lui, criminală, procedează la fel cu piciorul lui, dar el strânge din dinţi şi tace. Să-mi t… Sunt la epilat.
– Bă, eşti nebun? M-ai adus la epilat? urlu eu la gelat.
– Aşa erau voucherele, Tudore, îşi reaminteşte tâmpitul promisiunea din maşină. Asta trebuia să facă Lumi. Epilat, îngrijire corporală şi masaj facial.
Stau în cur, încins. De durere, prostie şi nervi. Îmi cer scuze făţă de căprioara speriată secunde în şir. Căprioara mă priveşte ciudat şi zâmbeşte stins.
– Nu am vrut, să ştiţi, îmi cer iertare! repet eu ca o robot stricat, neştiind ce să fac. Piciorul urlă ca un gâscan jumulit pe viu. Un petec gol într-o pădure de brazi ţepoşi. Aşa arată piciorul meu până la genunchi. Cum dracu’ rezistă femeile la aşa ceva? Ce ficaţi au, frate, în ele? Cât curaj? Picioarele ălea, perfecte, după care bălim toţi. Cum dracu’ sunt în stare să se supună singure la atâta chin? Cine spune că noi suntem puternici îşi bate joc de noi, în faţă, şi noi credem că e un adevăr şi scoatem pieptul în faţă. Nişte păcălici. Stau ca prostul pe marginea mesei cântărind situaţia. Să plec? Îi dau satisfacţie tâmpitului gelat şi Luminiţei care ştia, exact, la ce mă trimite. Nu, nu le fac pe plac. Nu le dau eu satisfacţie. Îi arăt eu ce bărbat are şi nu a apreciat. Bă, cât s-o fi chinuit mama să mă nască, dacă eu nu am rezistat la aşa ceva? Sunt un dobitoc! Ar trebui să-i sărut mâinile, continuu, numai pentru durerile neînchipuite pe care le-a acceptat cu drag. Fiinţele ăstea, plăpânde, suportă chinuri neînchipuite… cu iubire. Din iubire. Acceptă să fie frânte în bucăţi pe care le adună de pe jos, le strâng în jurul inimii, şi se ridică mai puternice. Piciorul nu-l mai simt. Asta voia să-mi spună ea?…
– Hai, Tudore, stai relaxat, că-ţi prinde bine, doar mergi la mare. Omul-maimuţă a murit demult. Îţi iei şi tu o pereche de bermude, teneşi în picioare… Altă apariţie, frate! Nu mai aduci kilu’ de nisip în camera de hotel, ăla ascuns în stufărişul de pe picioare, şi nici nu mai pierzi câte o oră la malul mării să descaieri algele din firele de păr.
Arunc cu sictirul şi toată furia de care sunt în stare în el, dar mă aşez, tremurător şi resemnat la loc.
– În loc de ceai, se poate 500 de rachiu? încerc şi eu o glumă.
– Nu, îmi răspunde, scurt, robotul înspăimântat. Ochii azurii sunt, acum, negri. De teamă. Zâmbeşte, dar ştiu sigur că nu e zâmbetul ei. Îmi dau seama din gesturile pe care face. Înghit în sec, spun rugăciuni ştiute, pe altele le inventez. Cristi nu mă pierde din ochi. Îl simt. Nuuu, că nu-i arăt eu suferinţa mea, să râdă ei un an întreg de mine. Îmi iau un aer relaxat, chinuit mai mult, doar mie mi se pare relaxat şi întind piciorul
– Începem cu faţa? aud, deşi nu aş vrea.
Dau din cap, deşi în viaţa mea nu mai încep cu faţa. Nici cu spatele. Nu mai încep deloc. Idiotul pământului care sunt! Dacă văd doar o oală ciobită, să vezi scandal! Mai pupă ea criptă, când mi-oi epila eu creierii!
– Vă rog eu, ca să evităm orice reflex, după ce întindeţi ceară şi trageţi, faceţi trei paşi în spate! Nu sunt stăpân pe reacţia mea. E prima oară când fac asta. Şi ultima.
– E ca un fel de găleată cu gheaţă, nu? întreabă cealaltă zeitate.
Nu răspund. Nu am chef de glume.
– Îmi spuneţi când sunteţi gata…
– Niciodată! se aude iar vocea din mintea mea. Mai bine mă operez pe cord, pe viu, stau să-mi scoată patru măsele în acelaşi timp, dar la acest chin… nu rezist. Bă, în trecut, în loc să le taie capetele, puteau să-i epileze. E cea mai groaznică tortură din toate timpurile. Ever! Doamne, Dumnezule, ştiu că nu am mai vorbit demult, e vina mea, dar îţi cer un singur favor. Blochează-mi toate simţurile pentru o oră. Să nu mai simt nimic. Promit că-ţi rămân îndatorat! Fă asta pentru mine, Doamne!, acum când mă aflu în pragul depresiei, în cea mai înfricoşătoare zi din existenţa mea. Nu te-am deranjat nicioadată, ai altele mai importante de făcut, dar asta e o chestie serioasă la care nu rezist. Te rog! mai apuc să spun înainte ca zeitatea să-mi întindă ceara, după care…iadul. Sute de cuţite, ascuţite, înfipte în mine.Vena tibială pocneşte. Tibia e în flăcări. Muşc din halat şi înjur. Înjur cum nu credeam că pot să înjur. Îmi vine să arunc zeitatea în zid, să îi arăt că omul maimuţă nu a murit, dar goliciunea piciorului meu e de fapt, goliciunea mea. Puterea mea în asta consta. Hormonii şi masculinitatea mea acolo erau ascunse. Arăt ca un câine bolnav, tuns pe piele, scheletic. Nu o să mai pot niciodată, nimic. Bacovio, ştiu ce voiai să spui în Plumb. Dacă nu erai muci de beat şi nu erai drogat, sigur te epilasei cu ceară. Mor încet, mă sting. Odioasa întinde, înadins, maclavaisul şi trage cu ambiţie şi ură din mine. Îmi vine să strâng lămpile în mâini, să rup masa-pat în două, să urlu ca lupul la lună. Mă ustură totul. Nu ştiu ce să fac mai întâi : să vomit sau să mă p.ş pe mine. Mă strâng pereţii mai ceva ca pe Ana lui Manole. Dacă mai întinde încă o fâşie, o strâng de gât!  Asta dacă mai apuc. Urâţenia pământului! E cât casa şi are un bot de viţel născut prematur. Cine dracu’ o putea iubi o asemenea creatură? Şi cine angajează astfel de femei care stau cu fusta până la cur? Genunchiul fluieră, gamba e pârjolită ca satele lui Ştefan, am arsenic scurs pe fiecare centimetru de piele, futu-i mama mă-sii de criptă la care încercam să mă gândesc în loc să fug! Să zacă în pământ! În pământul în care o să zac şi eu când o să termine şi celălat picior. Nu i-aş mai săruta mâinile mamei. Nici pe ale Luminiţei. Eu le pun să se supună singure chinurilor? Tre’ să fii bolnav să faci aşa ceva. Auleu! Sunt însurat cu o bolnavă mental. Cu o masochistă. Dacă acceptă să i se facă asta, nu are suflet. E în stare de orice. Chiar să mă omoare-n somn. Femeile sunt diabolice. Ştiu de ce au venit pe pământ. Să ne mănânce de vii. Piciorul drept e roşu- burgund. De la genunchi în jos. Cred, de fapt. Nu mai văd bine din pricina lacrimilor. Am plâns la ultima fâşie cu sughiţuri, ca un copil. Asta după ce m-au trezit din leşinul penultimei fâşii. Am mucii în barbă, dar nu-mi pasă. Oricum am fost răpit. Mă aflu într-o navă extraterestră în care mi se fac operaţii. Au început cu picioarele, dar nu mă pot împotrivi. Mi-au promis că mă vor duce în curând acasă. Nu ştiu ce înseamnă acasă. De fapt nu ştiu cine sunt. În dreapta mea, un tânăr simpatic suportă aceleaşi chinuri. Nici el nu se împotriveşte. Îmi pare resemnat. Acum, medicul în alb, de fapt e o ea, dacă mă uit mai bine, căci are o coadă strânsă bine, îi smulge pielea de pe piciorul drept. Foloseşte o metodă inumană, aşa cum am citit, cândva, prin reviste, când eram pe Pământ. Cred că mi-au umblat şi la stomac, pentru că nu-l mai simt. Durerea se duce direct în inimă şi în creştetul capului. La început m-am apărat, dar jigodiile universului sunt mai puternice ca mine. De-aş ştii cine sunt…

Va continua!

2 Comments

  • Crengu 29 septembrie 2017 Reply

    =)) =)) Vaaaaai, asa ceva! Bietul Tudor! :))) Mi-aduce aminte de filmul acela cu Mel Gibson (parca), in care personajul principal capata abilitatea de a auzi gandurile femeilor si parca se si epileaza la un moment dat. :))

    Mi-ai inseninat ziua asta vantoasa! :)) Multumesc!

    • Zăpăcita Creaţă 14 noiembrie 2017 Reply

      Zi senina? Bun asaaaa!!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!