Cea mai cumplita zi din viata mea – III (nu-s capitole, relax!)

Durerea se duce direct în inimă şi în creştetul capului. La început m-am apărat, dar jigodiile universului sunt mai puternice ca mine. Sunt atât de puternice, încât mă tem pentru soarta întregului pământ. Cred că am făcut pe mine. Simt ceva ud. Nu e nimic neobişnuit la vârsta mea. Care vârstă? Dar…cine sunt? Tinerelul simpatic din stânga mea a leşinat, cred. Nu se mişcă de ceva timp. Cred că lui i-au umblat şi în cutia craniană, pentru că în urechi văd nişte fire albe. Îmi pare rău de el. Pare destul de tânăr. Posibil să fiu şi eu…dar nu îmi amintesc. Văd luminiţe mici ca nişte stele căzătoare cum se învârt în jurul meu.
– Sunteţi gata! o aud pe doctoriţa care m-a operat pe viu. Sper că mie mi-a vorbit. Vă puteţi ridica! Vă aşteaptă colega mea.

Deci nu am scăpat. Nu mă pot întoarce printre cei dragi, oricare ar fi ei. Doctoriţa în halat îmi întinde un şerveţel. Îmi suflu nasul şi îmi şterg ochii. Am rezistat. Posibil ca pe această navă să fie mai mulţi ca mine, tot la studiu. Încerc să mă ridic, dar nu pot. Cred că picioarele îmi sunt amputate, îmi este teamă să mă uit. Tinerelul e mai sprinten. Lui chiar îi place ce i s-a întâmplat.
– Tudoreee!!! Ăsta e leşinat definitiv! Ce-i facem?
– Eu nu îl lovesc! se apără zeitatea. Am mai făcut-o de două ori. Cu săruri nu mai merge. Loveşte-l tu!
– Doamne fereşte! Abia mi-a dat cu gel pe unghii.
– Stai că am o idee! Îl caut pe nea Mitică, instalatorul. Repară caloriferul la uscător.
Instalatorul, o palmă peste un metru jumătate, timid ca fetişcană, transpirat tot, îmbrăcat într-o salopetă cu două numere mai mare se uită nedumerit la titanul epilat până la genunchi, ce zece nemişcat.
– Ce păţii, săracul?
– Un epilat, răspunde Cristi
– Păi cred şi eu că-i leşinat. Avea ceva păr pe el. Şi câte palme să-i asigur?
– Până îl treziţi.
Eu încă sunt în nava spaţială. Luminiţele se măresc înspăimântător. Parcă-s guri de dragoni. E timpul să ….aaaaauuuu! Două palme zdravene mă aruncă de pe navă. În faţa mea un bătrânel holbează ochii, armăsarul tot la fel şi zeităţile întâlnite pentru prima oară îmi zâmbesc stingher. Îmi dau seama ce-i cu mine. Îmi analizez picioarele înroşite, decojite ca un porumb doar până la jumătate. Arăt oribil. Sunt o maimuţă batjocorită. Nu, nu-s o maimuţă. La cum arăt sunt vulturul pleşuv. Sau un flamingo, cu beţe în loc de picioare. Doamne, am reuşit! Sunt viu. Aş vrea să văd faţa Luminiţei care face pe supărata printre oale, când va vedea că am rezistat. M-o fi vrut ea mort, dar nu i-a mers. Nu mor caii când vor câinii, căci, da, o trec pe lista duşmanilor. Dacă tot mă voia mort, de ce nu a umblat la frânele maşinii, de ce nu m-a împins de pe stânci? Aş fi avut parte de o moarte mai blândă şi poate aş fi iertat-o într-un final. Dar la asemenea răzbunare, nu m-aş fi aşteptat. Ia uite, Doamne, trăieşti cu duşmanul în acelaşi pat! Cât îi faci toate poftele, te îmbracă în zâmbete nevinovate şi priviri cu gene de-o juma’ de metru fluturate în vânt. Cum nu-i satisfaci nevoile, cum te aruncă la lei. De fapt, la ultima cearta, o zi întreagă mi-am adunat hainele de pe alee. Noroc cu Tănase, colegul meu, care mi-a dat o mână de ajutor la boxeri şi şosete. Eu le strângeam, el le împerechea. Găsit 11 şosete fără pereche, 5 rupte la călcăi, 4 la degetele mari, 6 boxeri decoloraţi, 4 deşiraţi între picioare, 3 rupţi pe încheietură( da, dau din casă, deşi nu am făcut-o niciodată de căcat). Nu le ştiu din cap. Le-a trecut Tănase într-un carneţel, d-aia a durat o zi întreagă, că ăsta e meticulos.
– Bă, io te ajut, dar mie nu-mi bagi în maşini nimic la întâmplare! Le aşezăm frumos, în pungi, pe culori, bumbacul în punga galbenă, polyesterul în asta, albastră, în cele negre cămăşile, pantalonii şi sacourile.
L-am ascultat, ce dracu’ să fac?, că nu aveam altă variantă. În plus mi-a oferit şi cazare. Cât timp a durat supărarea Luminiţei m-au sunat constant: socru-meo, cumnaţii, doi la număr, şi trei veri primari. Ooo, nu, nu să mă încurajeze sau să-mi dea vreun sfat. Să mă înjure, că i-am distrus viaţa Luminiţei şi să mă ameninţe cu moştenirea. Haha!!! Pe lângă epilat ăstea-s un fleac! Atunci consideram că lumea s-a sfârşit. Ne-am împăcat trei săptămâni mai târziu când am fost nevoit să mă mut din sufrageria lui Tănase. I-am luat un coş de trandafiri şi, în afară de mesajele zilnice în care îi spuneam cât îmi pare de rău, i-am cumpărat cartea ei, preferată. A făcut ochi mari. Nu îi venea să creadă că ştiu ceva despre ea. … Mă înebuneşte fata asta. E atât de sensibilă, de imprevizibilă… e foc şi apă, soare şi tunet. O ador! Dar, nu, nu o şterg încă de pe lista duşmanilor. De data asta a mers prea departe. Lucrurile aruncate pe geam, zacusca răsturnată în cap, piperul din chiloţi, muştarul de pe scaunul maşinii, oglinda retrovizoare spartă, telefoanele descompuse, trei cămăşi arse special, aracetul din păr, „Picătura” de pe colacul wc-ului, tastatura laptopului plină de gem, ţigările cu amoniac, tona de sare din mâncare… pe toate le iert, pe asta, nu. Chiar şi pe soacră-mea, care mi-a tăiat papagalul în locul prepeliţei, pentru că nu purta ochelarii cei buni. Şi pe bunică-sa care lipăie ciorba la fiecare sărbătoare, scapă proteza în ciulama şi o adună cu furculiţa mea, ne umple de gaze la sfârşitul meselor, chiar şi pe ea o iert. Pe socru-meo care m-a ameninţat că mă desfiinţează, mă calcă cu maşina pe stradă, care mi-a dat bani împrumut şi mi-a cerut dobândă cât toate băncile la un loc, strigându-mi că nu şi-a luat un căcănar de crescut. Îl iert şi pe Nero, câinele lup, cumpărat într-o sâmbătă de socrii mei, special să mă muşte de cur. Atât. A, da, şi pe Tache, unchiul ei, băgat pe gât la fiecare zi de naştere, un moftangiu, tutungiu şi beţiv notoriu, care îmi râgâie în nas şi mă bate pe spate de parcă ar muta Alpii şi pe nevastă-sa, Olga, surdă de cinci ani, care ţipă la fiecare cuvânt, arde perdeaua la fiecare fum tras şi scormoneşte în fiecare sertar, furând fără neruşinare. Îi iert tot neamul de psihopaţi. ‘Tu-i ceapa mamilor ei, mă ustură şi-n cur! Îmi zvâcneşte fiecare centimetru de parcă mi-ar fi turnat acid sulfuric.
– Hai, la masaj facial, Tudore! mă invită rânjind, Cristi. Ăsta nu are nici pe dracu! Turuie continuu şi suflă-n gelul de pe unghii.
– Ce să fac, mă?
– Să mergem la masaj facial.
– Bă, tu eşti turbat? Dracu mai merge! Mă îmbrac şi te aştept în maşină. Dă cheile încoa’! Ba, nu. Iau un taxi. Cu mine ai terminat-o! Puteai să-mi spui ce mă aşteaptă, nu să taci mâlc şi să mă laşi să mă răstignează vacile alea.
– Ce te superi aşa? Eu am crezut că vrei dacă ai acceptat să mergi.
– Şi vezi cum vorbeşti, muciosule!, că io te-am crescut. Nu-mi vorbeşti la persoana întâi!
Lustruitul se uită la mine mirat. Cred şi eu. Se ruşinează uşor şi se înroşeşte, dar nu mă sensibilizează. Mă îndrept crăcănat spre vestiar. Abia păşesc. Mă doare fiecare fibră. Mi-e frică să ating pământul, aş merge în mâini dacă aş putea. Ce dracu’, mă, mi-a tras şi părul din fund? Auch! Cum pun blugii pe mine? Nu cred că reuşesc. Să plec doar în halat? Cu picioarele ăstea, strălucind? Nu mă risc. Îmi face careva vreo poză şi mă văd personaj principal în mediul virtual. Mă risc. Să-mi bag! Nu pot. Blugii sunt strânşi. Îmi râcâie pielea care scoate flăcări ca dragonul din visul meu. Rezist. Dacă leşin aici, nu mă vede nimeni şi nu îmi permit. Cu cea mai rămas din puterea mea, bărbătească, aia cu care rup carburatorul în două, trag câte un crac pe picior. De pişat nu mai pot, nu mai am ce. De înjurat, mi s-a uscat gura. Tunete de furie ies din mine. Reuşesc să mă adun, să strâng din dinţi si s-o întind din închisoarea asta în care te torturează până la delir. Încerc să fug. Şi fug. Cu viteza melcului, pentru că fiecare pas înseamnă o durere la puterea a zecea. Cu cât depărtez mai mult picioarele, cu atât mă simt mai comod, aşa că merg, fără ruşine, ca şi cum aş avea o masă între picioare. La recepţie patru cliente îşi dau coate şi râd. Nu-mi pasă, oricum sunt grase. Le trimit o privire superioară, jignitoare, de genul: aţi ieşit cu osânza la topit? şi îmi continui drumul. În jumătate de oră. Asta pentru că m-am grăbit eu. În taxi m-am urcat uşor. M-am întins pe bancheta din spate. Pe burtă. M-a întrebat şoferul dacă sunt ok. I-am spus că am avut o operaţie la coloană şi că trebuie să mă protejez. Săracul! M-a crezut. Din taxi l-am sunat pe Tănase, să mă salveze şi de data asta. M-a aşteptat în faţa casei cu un fotoliu rulant. Casei lui. Acasă nu mă duc. I-am trimis mesaj că am plecat la mama. Da, la mama. Şi nu vreau să o văd. Amin!

2 Comments

  • Crengu 29 septembrie 2017 Reply

    Prea tare! :))

    • Zăpăcita Creaţă 14 noiembrie 2017 Reply

      Ma bucuuur…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!