Cea mai cumplită zi din viața mea(Întoarcerea).

Bine, nu asta era intenția mea. Chiar îmi era bine la mama. Asta după ce s-a trezit din leșin, pentru că, da, a leșinat la propriu când m-a văzut golaș ca un pui, jupuit pe piciorușele cu laba 44 pe care mi le-a tot pupat pe vremea când gânguream și rânjeam ca prostu’ la toate lingurițele. Evident că despre momentele astea le vorbește tuturor, indiferent că-s veniți în vizită, ca-i ea în vizită, în vreun concediu sau la vreo sărbătoare. Ar fi fost tristă viața fără amintirile ei. Dezolantă, chiar.  Îi mulțumesc, și pe această cale, pentru pupăturile ei fără de care picioarele mele nu ar fi crescut ca niște brazi, deși, mamă, aș fi preferat să le fi lăsat să crească nepupate. Poate nu se lungeau cât o cale ferată și vaca de la spa-ul lui pește prăjit, nu ar fi trebuit să mă tortureze trei ore, încheiate. Îți mulțumesc, mamă, în special în aceste minunate clipe, în care picioarele mele tremură de durere, mintea mi-o ia razna, mă p.ș fără direcție, am gânduri depresive și simt că nu aparțin acestei lumi. Îți mulțumesc, că m-ai născut și m-ai încurajat să mă însor, altminteri ce căcat ar fi făcut Luminița fără mine?  Cu siguranță ai făcut un mare bine acestei societăți care s-ar fi destrămat fără căsnicia mea, pentru că-i lipsea o verigă. Da, mamă, îți mulțumesc, pentru că fără mine s-ar fi dus dracu totul. Nici măcar lanțul trofic nu ar fi rezistat. Îți mulțumesc că m-ai educat în spiritul turmei, încurajându-mă să fac aceleași lucruri care ți-au adus nefericirea. Îmi amintesc, perfect, duminicile în care mă băteai la cap și mă implorai să dau zor cu însurătoarea, că pe tot mapamondul, ba nu!, în toată galaxia, alta mai frumoasă și mai pașnică ca Lumi, nu-i niciuna. Eminescu de-ar fi văzut-o scria 147 de strofe în Luceafărul. Și în toate vorbea doar despre frumusețea ei, dar și  despre neamul de domnitori din care provine, că sigur are la origini ceva domnitori, regi, șefi de trib, sânge albastru, mov, curcubeu, de-i așa autoritară și prețioasă. Îmi amintesc și de împrumutul la CAR cu care m-ai momit să dau avansul apartamentului de la parter din duplexul de pe Trestiilor, nr 1. Să mă vezi cât mai repede la casa mea, de parcă dormeam în șanțuri.  Complex nou, rezidențial. Și am zis, da. Ce dracu’ aș fi făcut dacă rămâneam neînsurat? Mă plictiseam de vacanțe în jurul pământului, descoperind civilizație, istorie, cultură. Poate mi-aș fi descoperit echilibrul interior, sinele divin, Doamne ferește! Aș fi fost un pericol social ieșind din turmă. Ce dracu io-s Brad Pitt să stau 7 ani în Tibet? Nuuuu, io-s Tudor, măritat în neamul Vulturescu(dacă eram însurat nu mă urcam pe masa, aia, de epilat și nu plecam în fiecare an la mare cu toți drogații din neamul ei). M-aș fi plictisit de băute cu băieții, formula 1, haine de firmă și parfumuri adevărate, nu Gilette-ul pe care-l folosesc de la prima rată a apartamentului. Nu-mi stă mai bine rupt în cur, cu datorii la bancă și cu o nevastă care se răzbună,  pentru că nu am fost la una din sutele de cununii din neamul ei, fără sfârșit? Trebuia să mă pui să fac doctoratul, mamă! Două, trei, dacă era cazul. Să mă bați cu cureaua cum m-ai bătut în clasa a șasea când ai aflat că fumez și lipsesc cu luna de la școală. Trebuia să-mi dai una peste ceafă și să-mi spui: marș, acasă! Africa moare de foame și ție îți arde de însurătoare! Treci la voluntariat! Nu! Voiai să ai casa plină de neamuri, dar prietenii mei erau mai de bun simț, garantat. Sper că ești mulțumită când se dă socru-meu la tine, când rage ca măgarul, te ciupește de cur și râde făcând glume porcești. Soacră-mea, în loc să-i mute gura, râde ca proasta, încurajându-l. Așa e, el, natural! Sper că te-ai săturat de vânturile boșorogului și de perdelele pe care le schimbi la an.  Îți mulțumesc că m-ai educat în acest spirit. Mi-aș fi dorit ca ieri, pe masa aia, să fi fost pigmeu. Da, mama, dacă tot m-ai adus pe lume, de ce nu m-ai făcut un pigmeu? Sau un creol din Mauritius? M-ai fi salvat de drogații din neamul Luminiței. Dar facem ce face toată lumea, nu, mamă? Dacă toți se epilează, de ce să nu meargă și Tudor, să-mi dau palme de cretin credul și înapoiat care sunt! să nască de câte șase ori pe oră? Dacă toți se însoară, de ce să nu se însoare și Tudor? Vrei să leșine toate mătușile, unchii, verii de toate gradele, bunicii, străbunicii și tot arborele? Cum ar fi fost nopțile Luminiței fără să ne înjure tot neamul? Sau ale mele în care îmi venea să rup în două salteaua? Cum ar fi fost diminețile în care nu-ți pomenea numele, și nu, mamă, nu-l pomenea ca să te felicite, ci să îți reproșeze că ai crescut un urangutan care nu știe decât să mănânce și să doarmă cu revista-n mână.  De ce nu mi-ai spus, mamă, că ne tragem din maimuțe? Îți mulțumesc că mi-ai dat voie să dorm pe canapea ca un câine jupuit pe viu și că mi-ai întins trei kile de iaurt să stingi opăreala. Îți mulțumesc că le-ai povestit tuturor la telefon, exact cum ai făcut cu pupăturile, cum zac în pat și din ce cauză. Cu siguranță au râs pentru cinci ani de aici înainte. De fapt, după atâtea telenovele lacrimogene, chiar aveau nevoie de destăinuirile tale. I-ai scos, dracu, din anxietate. Mă bucur că le-ai amintit cât sunt de curajos, dar mai mult decât orice, mă bucur că te-ai apucat de zugrăvit și că zugravii își fac pauze dese de muncă pentru a-mi da diverse sfaturi și rețete de calmare a durerilor. Am devenit prieteni, dar e cazul să mă duc acasă, în apartamentul din complexul rezidențial pentru care mai am de platit înca zece ani. O nimica toată.  Plec, pentru că nu mai suport mirosul de ceapă amestecat cu țuică și vopsea, sunetul bormașinii care-mi găurește restul neuronilor rămași nealterați, râsetele și veșnica lor compătimire. Îmi iau inima în dinți și mă ridic din pat, că doar nu am o grenadă în cur. Știu că Luminița nu s-a îngrijorat. Nu am niciun mesaj pe telefon, așa că, încă o dată îți mulțumesc că m-ai adus pe lume. Uite ce iubit sunt! Și câtă îngrijorare poate produce lipsa mea. Am îndurat ca boul. Probabil stă la o cafea râzând cu gașca de suferința mea. Dar nu, nu-i dau eu satisfacție. Ce fel de urangutan sunt eu? Ha? Lasă că le arăt eu ce fel de urangutan a crescut mama. Pun mâna pe telefon și-l sun pe Tănase.
– Fratele meu, mai ții legătura cu Lucica, fosta secretară a șefului?
– Înviași? îl aud la capătul celalalt
– Puțin, răspund. Am nevoie de ajutorul tău.
– Aham! Mă gândeam eu că nu mă suni să-mi dai bani.
– Ce dracu, mă, nu ți-am dat destui? Trei ani te-am ținut la Câmpina.
– Mă strânge inima, așa e. Am făcut și eu o glumă. Cu ce te ajut?
– Vii să mă duci acasă, nu-s sigur pe picioarele mele, dar nu mă duci singur. Caut-o pe Lucica și spune-i să-mi facă un favor pentru 100 de lei. În două ore să fii în fața casei, că mă sufoc aici.
– Nu promit că o găsesc, dar încerc.
– Într-o oră am reușit să tai blugii, mi-am luat una din cămășile cu care umblam când eram liber, albă, de golan valabil, mi-am tras o pereche de șosete scurte și m-am admirat în oglindă minute în șir. Mda: ras, frezat, gelat, epilat. Perfect! Nici nu am terminat bine să-mi fac, scurt, cu ochiul, când aud un claxon prelung. E Tănase, îmi zic, trag teneșii și-o pornesc spre mașină mergând cu aceeași minge între picioare. Lucica recuperată de Tănase dintr-o cafenea, bulbucase ochii, căscând gura.
– Ce pățiși, frate?
Îi spun tărășenia, mai puțin partea cu înjurăturile, că-s băiat finuț, delirul și răpirea extratereștrilor și o rog să-și amintească de datoriile pe care le are la mine. Lucica și le amintește, nu e fată rea, și mă asigură de tot suportul. Nu are prea multe de făcut. Să țuguie puțin buzele, dar nu prea mult, să-și strângă părul la spate și să pună pe ea treningul mulat.  Am nevoie de o profesoară de yoga.  În fața casei, cobor strângând din dinți, îndrept picioarele, deși pielea nehidratată îmi strânge încheieturile, îi invit pe Tănase și pe Lucica și, când să introduc cheia în broască, ni se deschide ușa în față. Eu par mirat că o văd acasă, deși-i cunoșteam programul, ea se transformă în statuie, holbând ochii. Am un aer de brazilian abia întors de la plajă. Picioarele îmi strălucesc, dar nu la fel de tare ca zâmbetul.
– Bună, iubire! salut eu statuia. Ea este Lucica, profesoara de yoga, pe Tănase îl știi, fac eu prezentările.
– Sărut-mâna! se repede Tănase la mâna ei. Lucica doar înclină, elegant, trupul.
A mea nevastă ia aerul de „încântată, duduie, cine dracu esti?”, întinde mâna către Tănase ca unui diplomat dintr-o ambasadă, iar Lucicăi îi acordă un zâmbet strâmb, nemulțumit. Lucica își știe rolul, se poartă profesionist, nu lasă impresia că e ceva între noi, dar felul în care mă privește te duce cu gândul că oricând se poate naște ceva, măcar, așa, o scânteie, dacă unul dintre noi cedează. Luminița se uită în ochii mei, în ochii ei, la picioarele mele, la cămașa de brazilian focos, proaspăt epilat, și scoate niște sunete ciudate pe care nu le pot interpreta și nici nu încerc. Mă mișc lejer și-i mulțumesc pentru ziua petrecută la centrul de frumusețe. Chiar mi-a prins bine. Acolo am realizat cât de important e să ai grijă de tine, să investești în tine, așa că, începând de azi, în camera de oaspeți voi face o cameră de meditație, de două ori pe săptămână. Luminița nu scoate  un sunet. Din bucătărie apare soacră-mea cu o cană de cafea în mână. Îi zâmbesc de parcă aș fi văzut-o pe Maica Teresa și o salut binevoitor și elegant.
– Ooo, sărut-mâna, mama soacră. Mă bucur să te văd pe la noi! La cafea? Foarte bine. Te rog să rămâi, mai stați de vorbă ca fetele(mă scutiți, dracu, de o factură de 500 de lei, lunar, că nu vă mai săturați de vorba!),puteți vedea un film. Draga mea, eu merg la yoga!
Soacră-mea belește ochii, îmi analizează picioarele și naturalețea cu care mă mișc, apoi trece la o analiză directă asupra Lucicăi. Îi poftesc pe cei doi în camera de oaspeți, folosesc cd-urile cu muzică zen, de relaxare, aduse de Tănase și, timp de o oră, bem bere și jucăm cărți pe silent, apoi facem curat în urmă, înghesuim resturile în sacul de yoga al lui Tănase și ieșim senini, ca desprinși dintr-un curcubeu tibetan. În jurul nostru e numai pace și îngăduință. Luminița își face de lucru pe hol, zice ea că șterge praful, și mă-sa e cocoțată pe un scaun, exact în dreptul camerei de meditație, cu un pămătuf în mână. Ajută la curățenie. Le salutăm de plecare cu o privire de călugări budiști și o anunț pe nevastă-mea că e posibil să nu mai merg la mare. Tănase pleacă pentru două săptămâni în India, într-un ashram și aș vrea să merg cu el. Dacă nu era chestia asta, cu spa-ul, nici că mă gândeam să o las mai moale, dar am realizat cât de mult muncesc și am uitat de sănătatea și libertatea mea, drept pentru care o las mai încet și mă ocup mai mult de mine. Luminița e un vulcan tăcut. Soacră-mea pare că a făcut un atac cerebral, pentru că clipește din ochiul stâng, mărunt. Le zâmbesc cuceritor, ca în ziua în care am apărut la ușa lor pentru prima dată, încărcat cu flori și bomboane cât pentru un cartier(tot ideea mamei, ca să dovedească ea ce bine m-a crescut) și le anunț că mă întorc pe seară. Posibil să găsesc pe masă o hârtie prin care cere divorțul sau mă va aștepta ca un câine credincios, gata să-ți lingă fața, anunțându-mă că s-a uitat pe net și e frumos în ashram. Îi place. Merge și ea și mămica și…tot restul clanului, acum…că tot ne-am împăcat. Amin! Delir

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!