Coana mare şi bulgareala

 

E ger. Se frânge cerul în milioane de steluțe poleite, una mai frumoasă ca alta. Cade pe te miri unde. Parcă se bat cu perne îngerii de sus. De bucurie sau poate… plictiseală. Pe drum e pace. E o liniște deasă, ca în copilărie. Miroase gerul de-ți mută mintea-n inimă și-ți pune în obraji culoare, pe buze strălucire și-n ochi minune mare.
Coana mare soarbe ananas. E ceai. Ghimbir și ananas. N-a văzut tot neamul lor așa combinație, dar Costică a scăpat în farmacie și de dragul Liei a cumpărat tot ce i-a prezentat. E neieșită din casă de la Bobotează când s-a pricopsit cu aghiasmă și o răceală. Pachet promoțional. Nevorbită, tot de atunci. I-a trecut răceala cu țuica de la nași, pusă pe frunte, și rugăciunile către Sfântul Nectarie. După vinul cu scorțișoară. O jumătate de oră după ananas, iese din bucătărie împachetată bine de zică că e astronaut.
– Unde te duci, mămică? Gata, făcu NASA selecție pentru expediție? Pleci pă Mercur?
– Hai, sictir! îi răspunde din spatele broboadei, coana mare. La fel de diplomat.


Costică râde îndesat și-i urmărește mișcările. Ar da orice să o vadă răsturnată în mijlocul bătăturii. Special a aruncat trei găleți cu apă în curte. Coana mare pășește cu grijă de parcă abia ar fi învățat să meargă. Vede patinoarul din mijlocul curții și bate în retragere.
– Al dracu, a vărsat apă, aseară! gândește coana mare. Adeliiineee, unde eşti, mă? Adă, repede, punga cu sare de pe butoiul cu varză! Repede, că-ţi dau cinci lei!
Adelin apare de niciunde cu punga plină cu sare de mare. Pentru zece lei ar fi inventat şi teleportarea. Coana mare aruncă câte o mână de sare, face un pas. Încă una, alt pas. Costică mușcă din ziar. Ar face combustie spontană dacă s-ar merita. S-a dus distracția, dar idei sunt destule. În pragul porții, coana mare trage aer în piept cu gândul să-l sufoce. Pfoa! A câta frumusețe în drum! gândeşte în stil eminescian. Zăpada ninsă de-o săptămână îmbracă tot ce o înconjoară.  Sub lumina timidă a soarelui capătă strălucuri de diamante. Atâta risipă de frumuseţe pentru nişte nemulţumiţi plângăcioşi! continuă să mediteze în profundul minţii coana mare. Trei pași la dreapta, în dreptul curții lui Bațalog, Teodora face yoga. Stă dreaptă, băț, cu mâinile deasupra capului, poziția 15- parabolică, și scoate abur pe gură. Zici că e locomotivă. Apoi se apleacă, bagă mâinile în zăpadă și-și spală fața. Mumă-sa, Valerica, se uită la ea ca la poarta stelară.
– Ce facă, fă, acolo?
– Mă imunizez. Simt universul.
– Simți pă dracu! Tu nu simți nici deșteptătorul când urlă în cap o oră. Treci în casă că mori prin hipoderemie, d-aia, și nu mai ieșim cu tine din iarnă!
– Nu mor, bre! Face bine tenului.
– Face pă dracu! O săptămână întreagă dai cu lavabilă pă față, de nici nu mai știu dacă ești tu, și acu’ dai cu zăpadă. Stai, dracu, potolită, că așa ai făcut și săptămâna trecută și te-ai umplut de bube roșii de ziceai că te-a pictat Nicu cu restul de vopsea de la icoanele din pronaos.
Teodora nu o bagă în seamă. Își înroșește obrajii și stă în fața gerului ca un soldat în fața inamicului, rămas fără muniție. Cu pieptul în afară. Gerul îi intră prin toate cotloanele sufletului. Și-i e bine.
Valerica se închină strângându-și cojocul.
– Las-o, bre, tanti Valerică! intervine Adelin. Nu moare. Moare ăia de stă cu labele goale și degeră, că omu’ nu ie urs polar. Decât rușii ie ca urșii polari. Am văzut io la știri. Ăia se aruncă dezbrăcați în lacu’ înghețat, cam cum mă arunc io, vara, în piscină. Când i-am văzut, așteptam să le văd creieru plutind, dar nu moare rusu așa, ușor. Il vezi cum iese din lac cu dinții la vedere de zici ca iese din cada. Mie îmi fac țurțuri și gândurile în cap când îi văd așa. Da’ zice aia, de la știri, că nu are treabă cu urșii, ci are treabă cu mintea, că totul pleacă din cap. Cre’că are dreptate. Și, fără să se gândească mult, dă geaca și pantalonii jos, suflă în mâini, trage aer în piept și strigă cât îl țin plămânii: sunt una cu Forța, Forța e în mine! și se aruncă în zăpadă, chiuind.
Coana mare înlemnește
– Doamne, prost mai e! Iartă-mă, Doamne, că io l-am crescut! Adeline, mișcă-ți forța în casă că dacă faci apă la plămâni, dracii te-au luat! Io nu mai stau cu tine în spital! și o ia pe lângă gard, cu pași mărunți, în acțiune inedită de slavare. Teodora râde ca un copil, lasă yoga și imunizarea pe altă dată și se aruncă în zăpadă, susținându-și salvatorul. Mumă-sa înmărmurește
– Io cred că ați înebunit! și le întoarce spatele.
Adelin se aruncă-n izmene, repetând: Sunt una cu Fooorța! Forța e cu mine!
Crezând că e vorba de bulgăreală, ai lui Dudău, cinci și cu doi veri din câmp, șapte, lasă lopețile în dreptul gardului și se reped la joacă. Chiuind. Forța din pieptul lui Adelin e încă activă. Cu cât strigă mai tare, cu atât se strâng mai mulți în drum. Coana mare încearcă o strategie de salvare, dar e căptușită bine, se mișcă greu și deși se sprijină de gard, se împiedică de câteva ori și cade când în genunchi, când pe spate. Armata de copii aruncă spre ea bulgări de imunizare.
– Costicăăă, treci încoa’ ! strigă cu ultimele puteri, coana mare. Și bodogănind: fi-ți-ar forța a dracu, de nu ți-or ciurui curu de injecții să te saturi de ruși, imunizare și zen! Potoliți-vă, mă, că va îngrop în zăpadă! Treci, mă, în casă, tu n-auzi?
Adelin nu aude. Nu simte. Doar se bucură. Răsună strada de iarnă copilărească. Cad bulgări în toate părțile ca niște ghiulele de iubire. Coana mare înoată în zăpadă, cum înoată rusul lui Adelin în lacul înghețat. Costică a pierdut distracția cu patinoarul, dar nici înotul stil bras, pe lângă gard, nu e de lepădat. Râde de răsună strada:
– Ce făcuși, mămică, plecară cosmonauții fără dumneata și încerci să-i prinzi din urmă?
Coana mare abia respiră. I-ar replica, dar are zăpadă până la amigdale. De data asta nici țuica, nici aghiasma n-o vor ajuta și simte că turbează și ia foc. Forţa lui Adelin e la fel de vie. Cum nu are ea tech-toiagul orbului să-i arate ea cum e cu forţa şi cu piatra morţii. Mai pupi tu la cinema, când m-o lovi pe mine piatra morţii! se aude stins, coana mare.

Atâta bucurie e în drum încât ar cădea stelele, toate, pe pământ, să intre în joc şi ele. Câte surse de bucurie are cerul pentru nişte nemulţumiţi plângăcioşi care deţin secretul lumii şi se autodistrug misterios, neştiind ce să facă cu atâta minunăţie!

 

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!