Dar ce-ţi mai lipseşte, tată? Comunitatea, tată. Oamenii. Vorba.

Nu are mai mult de 65 de ani. Şi ar vorbi. Ar vorbi mult, din suflet. Vine dintr-un sat peste care atârnă pădurea, exact în buza dealului de care sunt îndrăgostiţi toţi. Sau, mă rog, cei care au mai rămas acolo, pentru că mulţi sunt plecaţi peste hotare. Uliţele au rămas la fel, doar că-s tăcute. Atât de tăcute încât ai crede că-i pustiu. Sau e pustiu doar în locul în care omul se simte pustiu. Omul sfinţeşte locul sau îl pustieşte.
Am aşa o slujba frumoasă! Îmi ascult semenii, le zâmbesc, îi liniştesc şi încerc să-i ajut. Deci, îl ascult. Zâmbetul meu îi câştigă încrederea. Îşi reaminteşte ce frumos e să vorbeşti. Îşi cere de trei ori scuze(le-am numărat), realizând că acesta nu este locul în care să-şi povestească viaţa, să-şi plângă durerile şi dorul sau să se frământe de soarta ţării ori s-o deplângă. Nu e locul decât pentru a lăsa o solicitare şi a afla câteva informaţii utile, dar zâmbetul meu îi prezintă încredere. Îi analizez mâinile noduroase, muncite, ochii celeşti, faţa osoasă, slăbită, poate de dor sau zile, lungi, arse de soare. Unul dintre milioanele de urmaşi ai celor mai modeşti, inteligenţi şi ospitalieri locuitori ai acestui spaţiu.
Din felul în care frământă în mâini o căciula, uzată, de blană, din privirea supusă, timidă, îmi dau seama că-i un moştenitor cu cele mai nobile calităţi ale acestui popor. Şi ce popor! Unul dintre cele mai empatice şi ospitaliere. Unul dintre cele mai creative şi inteligente popoare. E drept că s-au alterat în timp multe, dar asta din cauza celor care au vrut şi vor putere. În simplitatea lui, cuviincioasă, îşi ştie rostul şi îşi manifestă respectul vizibil, controlându-şi impulsurile provenite din sărăcie, boală şi tristeţe. Nu depăşeşte o linie imaginară de cel puţin un metru. Cât mi-aş dori să fim toţi aşa. Îmi aminteşte de bunicul, de cei din spaţiul ancestral în care am copilărit. Da, sunt etern şi iremediabil amorezată de aceşti oameni. Iremediabil. Îl ascult atentă, susţinându-l cu expresii comune, cunoscute. Are trei copii. Mari. Unul, cel mare, pentru care îi sângerează sufletul, zilnic, are un handicap fizic. Ceilalţi doi, mijlociul şi cel mic, năstruşnici, buni muncitori, devotaţi, au plecat peste hotare. Să muncească. I-a ajutat cu ce a putut. Cu mâinile ălea, crăpate, i-a crescut. Cu mâinile ălea, butucănoase, răscolite de frig şi reumatism a ridicat o casă şi o baie, “mai modernă, aşa, cum au vrut copii”.
– Nu am putut mai mult, domniţă. Mă tot întreb cum au reuşit alţii să construiască palate, că şi eu am muncit şi nu am reuşit decât să cresc trei prunci şi să ridic o gospodărie. Atât. Mi-e dor de ei, domniţă! În ţară nu au mai putut sta. Nu-i de muncă. Şi-au făcut rostul în Germania. Astă vară m-a sunat cel mijlociu să îl ajut la firmă. Avea nevoie de om de încredere. Vino, mă, tată, că te plătesc! Păi, io vin să mă plăteşti? Vin să te ajută, taică! Şi, m-am dus, domniţă. Io nu am văzut nici marea la viaţa mea şi mă cuprinsese un fior dă frică şi dă nelinişte… Nu mă gândeam decât că mă prinde moartea p-acolo, departe de casă şi mi-ar fi părut rău. Mi-ar fi părut, că io sunt obişnuit în curtea mea, în satul meu. Când am văzut io pasărea ia, mare, cu aripi, avionul, ştiţi?, şi m-am văzut peste nori, mi-am dat seama ce mic sunt în atâta măreţie. Cum o fi gândit Dumnezeu să facă aşa minunăţie?, că nu-mi ajungeau ochii să văd şi mintea să mă minunez. Am lucrat la băiat o vară şi, când am plecat, mi-a pus în mână bani să-i fac o baie mă-sii, că destul s-a chinuit la albie.
– Bine aţi făcut! îl admir eu, vocal. Destul cât îl admirasem în gând.
– Păi, de, a fost bine. Am fost mulţumit. Şi băiatul e mulţumit. Munceşte, da’ munceşte pe bani şi e apreciat, să ştiţi. Omul are nevoie şi de bani, că nu poate să trăiască altfel, da’ şi de cuvinte bune, că aşa suntem noi creaţi. Să ne minunăm unii de alţii, că nu-i unul la fel şi fiecare ştie să facă altceva.
– Aşa este. Ne completăm atât de frumos!
– Da…acu’ l-a luat şi pe ăl mic la el şi am nevoie de hârtia asta. Să mă iertaţi că v-am reţinut aşa mult.
Îi fac semn că nu-s necesare scuzele şi că-mi e drag să ascult oameni ca el. Posibil să mă perceapă cu seninătatea omului legat de glie printr-o iubire invizibilă. Lăcrimează constant, invadat de sentimente de dor nestăpânit şi de durerile timpului, nedepăşite.
– M-a întrebat mijlociul la telefon, într-o seară: de ce plângi, mă, tată? Ce-ţi lipseşte? Eşti la pensie, ai o gospodărie frumoasă, noi suntem bine. Ce-ţi mai lipseşte?
– Comunitatea, tată. Comunitatea îmi lipseşte. Sărăcia şi necazurile ne-au îndepărtat. E pustiu la porţi. Fiecare stă în curtea lui. N-ai cu cine vorbi, n-ai cu cine râde. Ăştia, mai tineri, stau cu nasu’ în telefoane şi ăilalţi stau în curţi de zici că sunt consemnaţi la domiciliu. Cică s-a înrăit lumea. S-a înrăit de boală, neajuns şi dor, că ne pleacă copii din ţară. Aia e! Îmi lipseşte comunitatea, vremile în care ne ajutam, ne strângeam la şezătoare. Acu’ n-ai cu cine împărţi o vorbă. Vorbeşti singur prin curte, prin grădină. … oftează, lung, apăsat, apoi îşi apleacă privirea, resemnat, înciudat, frământat de păreri de rău neostoite, negre, apăsătoare.

Tace. Tac şi eu. Comunitatea de care îmi vorbeşte, nu mai e. Pentru mine a murit odată cu străbunicii şi bunicii mei, deşi nu am vrut s-o înmormântez. Ştiu asta când mă trezesc strigându-mi, peste două curţi, vecina. Nu-mi pasă că deranjez văzduhul, pentru că şi lui îi place să fie deranjat: Lenuţăăăăăă, eşti liberă? Şi ea îmi răspunde, din dreptul gardului de sârmă, tot peste două curţi: Aha! Strâng ouăle de la gâini. Bine faci! zic şi eu, râzând. Ce-mi place să-mi aud glasul puternic! Bunica m-a învăţat să strig. De fapt, nu cred că m-a învăţat. Am imitat-o. Fă, Leano, eşti acasă! striga şi ea, neauzită. Leanoooooo!!!! strigam şi eu de se cutremura nucul. Strigam viaţa. Via-ţă. O viaţă furată. O viaţă pe care putem s-o regăsim, pentru că, încă, putem. Chiar putem.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!