Dau totul pentru un secret!

 

Ştiam de existenţa ei. Îmi povestise buna mea prietenă, însă nu o văzusem niciodată, deci nu aş fi recunoscut-o, cum nu am făcut-o nici în momentul în care s-a prezentat elegant: Aniţa Dumitriu. Mi-a zâmbit  şi m-a îmbrăţişat înainte să apuc să-i răspund, apoi a făcut doi paşi în spate, mi-a cantărit prezenţa cu drag şi mi-a întins un buchet scurt, bogat, de mărgăritar.
– Eşti exact cum am banuit! şi nedumeririi mele îi adaugă un zâmbet venit, cumva, de pe un alt tărâm, cu elfi şi zâne. Sunt mătuşa Ioanei, alungă ea misterul.
Respiraţia îmi revine la normal, îi zâmbesc ştiut şi o complimentez pentru înfăţişarea impecabilă. Adaug un ”cu ce pot să vă ajut?” şi o poftesc să ia loc pe scaunul din dreapta mea, mulţumindu-i şi cu ochii pentru minunile albe. Se scuză stins şi caută în poşeta, încă bleumarin, motivul pentru care a venit. Un card de sănătate pe numele Marcu Dumitriu.

old-coupleSunt nedumerită. Documentul pare în regula.
– Ce pot face cu el? mă întreabă uşor reţinut, scuzându-şi neştiinţa.
– Îl utilizează posesorul, soţul dumneavoastră, îi răspund, imitându-i zâmbetul.
– Din păcate…nu va mai putea să îl utilizeze. Soţul meu a decedat cu o jumătate de an în urmă. Cardul l-am găsit printre hârtiile lui. Credeam că trebuie să-l returnez instituţiei.
– Nu, nu e cazul. Îl puteţi păstra.
Îmi zâmbeşte din nou.
– Din fericire…am ce să păstrez, îmi răspunde senin.
– Câţi ani aveţi? îndrăznesc o întrebare de blondă. Eu marţea sunt blondă, vorba Ioanei.
– 84! îmi răspunde degajat, iar mie îmi cade vaza din mână exact în momentul în care ma pregăteam să însufleţesc florile. Pare decupată din revistele de modă: o fustă cloşată, un jerseu, scurt, galben- grâu, o eşafă de mătase în ton cu geanta, ruj roz, păr prins lejer. Dacă tot sunt blondă, continui la fel de tâmp:
– Dau tot pentru secret!
Râde sănătos, aşa că am răspunsul:
– Colonelul, îmi raspunde în completarea ipotezei mele, indicându-mi cardul pe care incă îl păstram în mână. Soţul meu şi pune accent pe fiecare literă, poleind-o cu adoraţie. Timp de o jumătate de oră îmi spune povestea ei.

…. Se măritase cu Marcu la 20 de ani şi fiecare zi a fost o adevărată binecuvântare. Uneori pica lat de oboseală. Îl descopeream picotind în fotoliul din camera în care scria(că el scria…îi placea mult scrisul) şi când îmi auzea paşii se ruşina ca un copil de şcoală prins cu tema nefăcută. De părcă ar fi făcut ceva rău, în timp ce mă ştia dereticând prin casă. Avea un munte de bun simţ. Moştenit şi educat. Până au plecat la şcoală cei doi băieţi am stat acasă, apoi m-a încurajat să lucrez. Specula fiecare calitate cu care am fost înzestrată şi dacă eu nu eram în stare sa o dezvolt, mă împingea de la spate sau mă surprindea cu proiecte pe care era musai să le continui. Chiar şi de dragul lui. Peste toate pasiunile, prăjituritul şi grădinăritul, tronau. Doar mămăliga nu-mi reuşea şi ciulama de ciuperci. Se simţea afumătura din drum, dar el plescăia din buze de parcă mânca manciuria, apoi mă complimenta, sărutând-mi fruntea. Ştiam că nu-i plăcea. După privire. Îl ştiam pe de rost. Şi el pe mine. Eu mă întristam, dar el nu se supăra niciodată. 64 de ani m-a iubit, iar eu am profitat de asta. În sensul bun. M-am alintat din prima zi până în ultima clipă, iar el recunoştea că topeam în el orice urmă de bărbat puternic. Femeile pot topi şi cea mai crudă şi cea mai tristă inimă. Când îi povesteam din zăpăcelile mele râdea de speria rândunicile de sub streaşina casei. Cădeau păianjenii din colţul podului sub râsul lui. Seara, la culcare, dreptul lui de odihnă îl punea pe noptieră şi mă întreba daca vreau să mă adoarmă. Ştia că am somnul agitat încă din pruncie. Şi plin de coşmaruri. De multe ori, în noapte, mă trezea şi îmi şâşaia ca unui sugar, asigurandu-mă că nimic rău nu mi se întâmplă. Îi adormeam şi eu serile, dar nu ca schimb sau obligaţie.
– Vezi, tu, scumpa mea, binelui nu-i poţi răspunde altfel. Oricât de egoist te-ai naşte. Un om care te iubeşte cu adevărat “te educa”, te ridică la nivelul inimii sale şi apoi te impinge, cu braţele sufetului, înaintea lui, pe scara lui Dumnezeu. Să te ştie bine şi mântuit. El poate rămâne în urmă. Mulţumit. În iubire. Un om care te iubeşte cu adevărat te pune în capătul sufletului, precum îşi pune parintele fiul risipitor. Fără dojană. E destul frământarea părerii lui de rău. Nu-i mai aduce aminte că a greşit, pentru că aceea nu ar mai fi iertare. Şi nici iubire.
Eu, tac. Ea… zambeste. Zâmbeşte raic. Dantura mărgăritar şi roşul din obraz îmi aminteşte de Lucica, o munteancă uscată, care vine din juma’ în juma’ de an să vândă cozonaci cu cacao şi multă nucă. Aniţa îşi continuă, regal, povestea vieţii.
– Cum spuneam, îi povesteam şi eu şi îi mângâiam fruntea înaltă. Dar serile acestea erau puţine. El, după o zi de muncă, întreagă, îşi făcea loc lângă mine, îmi lua mâna dreaptă în mâna lui, întotdeauna mâna dreaptă, şi mă întreba şoptit: ce vrei să-ţi povestesc? I se topea faţa de oboseală şi durere(căpătase un reumatiasm perfid), dar nu închidea ochii până nu-mi auzea respiraţia liniştită. Iar eu doar ce-i auzeam vocea caldă şi-mi linişteam lumea interioară. Îi cunoşteam toate detaliile copilăriei, toţi dascălii, toate cărţile citite şi toate personajele, îi numărasem chiar şi boabele de struguri necopţi pe care le mancase, dar îl încurajam să le repovestească. Spune-mi orice! şopteam. Uneori îmi spunea poveşti, alteori păţanii din copilărie, alteori legende, istoria tuturor zeilor olimpieni, titanilor, giganţilor, eroilor, nimfelor. Din poveştile lui am învăţat totul despre personajele mitologice elene. Vorbea neîncetat până adormeam şi nici atunci nu se oprea. Îi auzeam, prin vis, vocea şi oftam linişit. Târziu… cădea răpus de oboseală.
Niciodată nu m-a criticat. Ne însoţisem întru iubire, nu pentru a ne critica şi a ne face viaţa iad. Eram parteneri în toate, începând cu tocatul morcovilor, până la cele mai grele decizii ale vieţii. Îmi spunea că orice se repară. Doar moartea, nu. Orice greşeşti poate fi reparat! Orice are o soluţie. Dacă ai greşit şi nu mai ştii ce să faci, repară sau caută o altă variantă de soluţie! Zâmbeşte ca şi cum i-ar zâmbi lui. Şi, în zambetul ăsta descopăr atâta gratitudine, consideraţie şi respect, cum nu am mai zărit, niciodată, pe chipul altcuiva.

– Ne-am luat să revoluţionăm iubirea. Să ne punem sufletele în căuşul inimilor şi să-i raportăm lui Dumnezeu ce am făcut cu ele. Şi, să stii, nu si-a impus niciodată ideile. Nu! Mă lăsa să aleg. Bine, rău, era alegerea mea. De multe ori îl găseam meditând în terasa mică. Nu am ştiut ce înseamnă meditaţia decât târziu. El aflase de la prietenul lui, un constructor şas plecat pentru cinci ani în India. Trăgea aer profund şi făcea pace cu el. Şi cu lumea. Nu a judecat, nu a supărat pe nimeni, niciodată, nici cu vorba, nici cu fapta. „Vorba ucide”, îmi spunea. Deşi…erau şi momente omeneşti în care îmi manifestam partea întunecată din mine. Acumulând frustrări din cauza molozului sufletesc cu care venisem din copilărie, îl certam din nimic, iar el tăcea ascultându-mi fiecare vorbă. De multe ori vorbeam peste el, acoperindu-l. O altă meteahnă pe care mi-am educat-o singură, în timp. Îmi ceream iertare şi el îmi spunea şoptit: „niciodată să nu îţi ceri iertare pentru ce simţi şi ce gândeşti! Eşti unică”.

– Draga mea, eu nu am fost o femeie frumoasă. Am devenit frumoasă. Datorită iubirii lui.
După fiecare masă se închina cu închinăciune mare, pe tot pieptul. Mesteca rar, disciplinat, apoi îi mulţumea, mai întâi, Domnului şi apoi, mie, deşi, de cele mai multe ori, cina o pregăteam împreună. Avea o disciplină interioară şi mentală cu care şi-a obişnuit şi copii. Din dreptul lui, copii nu au auzit niciodată un cuvânt urât. De ce să înjuri, dacă-s toate ale Domnului? întreba. Nu mi-a cerut, niciodată, să fac ceva din ce nu mi-a plăcut. Nici măcar în intimitate. Cuvântul meu era lege. „Eşti o persoana liberă, îmi spunea. Dacă-ţi pierzi libertatea, te-am pierdut. Şi sunt vinovat”. Viaţa noastră nu a fost o rutină, deşi îmi ghicea până şi gândurile. Nici nu apucam să deschid gura, că el venea în completarea frazei sau, de multe ori, spuneam amandoi aceeaşi propoziţie, în acelaşi timp. Ne amuzam şi mă întreba schimonosindu-şi faţa: „păi, cine vorbeşte aici? Eu sau tu? De fapt, eu şi tu …tot una”. Am râs alături de el, cât nu râd alţii în cinci vieţi. Am tăcut, am ascultat. Pe rând. Ştia totul despre mine. Noi nu am trăit împreună, pentru că nu puteam trăi singuri. Noi am trăit împreună o căsnicie-iubire pe care niciun certificat, niciun preot si nicio primarie nu ţi-o garantează. „Măi, copile, îmi spunea de multe ori, amuzat, ai uitat cutia sub scară şi a fătat pisica trei mititei. Eşti mare proprietăreasă, parol de te minţ! Partea proastă e că te rugasem să-mi iei pantofii de gală din ea. S-a bucurat pisica de ei. Îşi creşte puii în interiorul lor”. Şi râdea, râdea tare de răsuna casa. Nu stiam atunci de ce îmi spunea copil. Am aflat mai târziu că vârsta mentală, medie, a unui adult rămâne pe la 13-14 ani. Corpul fizic creşte, mintea se opreşte. Uită-te la mine! şi râde cu râs împrumutat. Se opreşte puţin, îşi aranjează un cârlionţ rebel, apoi continuă:
Ii era drag tot ce făceam şi nimic nu rămânea necomplimentat sau neapreciat. La fel făceam şi eu. Când modificam ceva prin casă îmi zicea că a pus divinul în mine toate resursele, de asta nu mai sunt femei ca mine. „Nu I-a mai rămas nimic de pus”. Şi tare-l mai iubeam pentru asta, deşi ştiam că nu era adevărat. Nu s-a încruntat, nu s-a plâns, nu m-a jignit niciodată. Şi nici eu. El a scos din mine tot ce aveam mai frumos. Înainte să fiu mamă, bunică, eram sufletul lui şi asta nici timpul, nici relaţiile, nici funcţiile, nici anii nu au schimbat. Nu am fost soţia lui, ci sufletul lui. Vezi? Aici e diferenţa. De asta faţa mea nu arata cei 84 de ani. Şi nici inima. M-a ridicat, l-am ridicat. Ne-am completat. Ne-am întregit. Da, am avut noroc. A fost sufletul meu pereche. Şi e foarte rar aşa ceva, dar nu imposibil.
Se opreşte. Tace şi timpul pentru câteva secunde.
– Trei zile îngheţat în gara din Bârlad. Atât a stat, pentru că îi schimbasem haina în care-şi ţinea portofelul negru, din piele. Meticulos şi perfecţionist, îşi aranja, în linie, bacnotele. Plecase la vărul lui, bolnav de plămâni, să îl viziteze. Pe drum s-a pornit un viscol şi o ninsoare… A rămas blocat în gară cu doi lei uitaţi într-un buzunar. Nu am reuşit să dau de el trei zile. Când a reuşit să sune, m-a întrebat disperat: „Esti bine?” Îşi facea griji pentru mine, nu pentru el. Mi-am cerut iertare plângând, de disperare. „Ssssshhhhhh!” îl auzeam. „Sunt bine! Sunt bine, iubire! Asta e important”. În 64 de ani ne-am spus te iubesc de sute de ori pe zi… Eu, eu am învăţat să trăiesc şi să iubesc prin el. Nu m-am iubit pe mine până să-l întâlnesc. Cum să dăruiesc, dacă nu mă iubeam? Vezi, tu, draga mea, tot ce am citit în aceşti ani despre iubire, tot ce am vazut nu semăna deloc cu ce am trăit eu. Oamenii nu ştiu să iubească fără condiţie. Se uită cu coada ochiului să primească ceva în schimb. Pun monopol pe fiinţa de lângă ei şi daca încetezi să îi mai iubeşti, te agresează, se înfurie, lovesc cu cuvântul. Noi nu ne datoram nimic unii, altora. Când vom învăţa asta, ne vom descătuşa de lanţurile regulilor făcute de oameni. Nu de Dumnezeu. Nu posedam nimic. Ne naştem fără nimic, murim fără nimic. Ne învăţam copii aceleaşi tâmpenii cu care am fost şi noi crescuţi.
În ochi îi joacă lacrimi de iubire nestinse şi zâmbeşte printre ele de parcă ar dansa prin ploaie.
– Ne-am ţinut de mână pâna în ultima clipa şi am râs. Făcea glume pe seama morţii. Mi-a zis că merge să aleagă mobila şi să pregătească terasa. „Tu oricum nu ştii să dai cu aspiratorul prin colţuri, cum fac eu! Rămâi să faci bagajele. Nu mi-a plăcut asta niciodată. Şi, să nu plângi, mă auzi? Nu ai de ce. Eternitatea nu se opreşte aici, că de aia e eternitate”.
Îşi pleacă privirea, îşi încheie primii doi nasturi de la jerseul galben -grâu, apoi se ridică mulţumindu-mi cu privirea. Mă las mângăiată în braţele ei şi, ca prin vis, aud şoptit: orice vei face, oriunde eşti, nu uita să zâmbeşti!

28 Responses to “Dau totul pentru un secret!”
  1. Mar Lene says:
    • Zăpăcita Creaţă says:
  2. Dragos Grasu says:
    • Zăpăcita Creaţă says:
    • Bongo says:
  3. Sorina says:
    • Zăpăcita Creaţă says:
  4. Angela says:
    • Zăpăcita Creaţă says:
  5. Simona says:
    • Zăpăcita Creaţă says:
  6. Zamfir says:
    • Zăpăcita Creaţă says:
  7. adanada says:
    • Zăpăcita Creaţă says:
  8. Ana Damaschin says:
    • Zăpăcita Creaţă says:
  9. Bongo says:
    • Zăpăcita Creaţă says:
  10. Nina Dumitru says:
    • Zăpăcita Creaţă says:
  11. Romi says:
    • Zăpăcita Creaţă says:
  12. Arpad says:
    • Zăpăcita Creaţă says:
  13. Crengu says:
    • Zăpăcita Creaţă says:
    • Zăpăcita Creaţă says:

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!