De fapt, totul este despre…iubire.

9.30. Cu o seară în urmă, nu gândeam că toate vor fi gata până la ora asta: ședință, treburi administrative. E 9.30, un soare curajos și-un ger de iarnă, sănătoasă, pe care primăvara o cam înghesuise într-un colț chiar în perioada ei de glorie: Crăciunul. Da, de Crăciun am stat pe terasă îmbrăcată într-un tricou.
– Ce zici dacă ne oprim la o cafea? întreb într-o doară.
– Zic că nu te refuz, îmi răspunde copilăria din ea, prinsă într-un zâmbet mare.
În cafenea e cald. Îmi pare că s-a strâns acolo tot soarele dimineții, poftind la un espresso sau poate un latte, ceva. Cu el a adus și o parte din Brazilia, cu tot cu aromele ei, năucitoare. Fac o alegere de moment: cappuccino cu aromă de caramel. Ea pășește pe teren nesigur, dar nu-i strică o notă de noutate. Ne așezăm exact în fața ferestrei și, în timp ce încerc să salvez două raze de soare scăpate în spuma laptelui, mă gândesc la timpul avut până în acel moment, pe pământ, la toate ambițiile, grozăviile, suferințele pe care mi le-am pricinuit, pentru a înțelege că toate au fost în zadar. La naiba! Știu că nu știu nimic și, de la o vreme, chiar nu mă mai deranjează. Ceva de genul:”mi-aș dori ca toți oamenii să își împlinească visurile, să devină bogați, faimoși, celebri, ca să-și dea seamă că nu ăsta e răspunsul, că nu acolo vor găsi sensul împlinirii „. Pare ilogic pentru mulți. În special pentru tineri. Și eu am fost așa. Și eu am crezut că-s buricul pământului. Și eu acceptam manifestările infantile(de-a dreptul grotești, impardonabile pentru cei în vârstă) ale cunoscuților, la fel de tineri, care se credeau zei și semizei, deși eram, oarecum, o generație mai lucidă. Încrederea în tinerețea noastră nu întrecea măsura. Fusesem educați în acest sens. În plus, nu ne băteam joc de trup și nici de minte cu ușurința tinerilor de azi. Care, și ei se cred zei. E doar o etapă. Trecătoare.
– Cât de frumos e cerul! rupe ea tăcerea. Poate ți se pare ciudat, dar mi-am dat seama că am pierdut atât de multe, fără să privesc în jurul meu. Zeci de ani pierduți. Zeci de ani în alertă, în grabă. Zeci de ani planificați. Exact cum îmi planific salariul. Nu m-am întrebat niciodată dacă iubesc viața. Mi se părea normal să supraviețuiesc jocului. Uneori asta credeam. Că sunt într-un cerc, un joc al supraviețuirii, și acționam fără să am timp să privesc în jur, fără să îmi analizez sentimentele. Trăiam în viața lor ca și cum viața mea era una de rezervă. Nu e de mirare că nici măcar nu știi să greșești singur, nici să înveți singur. E mult mai ușor să ia decizii altcineva în locul tău sau să lupte în locul tău. La un moment dat, chiar îți convine. Dar viața ta rămâne netrăită și tu te crezi grozav și important. Îți reamintești de opțiunea asta, de a alege cum să o trăiești. Felul în care alegi să trăiești poate avea greutatea unui munte sau a unui fulg. Depinde de tine…. Mi-ar fi plăcut ca în familia mea să existe un concurs de alunecat în șosete pe gresie. Mi-ar fi plăcut ca în locul grijilor zilnice care îi formau riduri pe frunte, mamei, să existe seri de glume și veri de întins pături sub pomi. Dar nu am încercat, niciodată, să fac asta în propria familie. Ne e mult mai ușor să judecăm, decât să alegem iubirea. Nu am făcut asta, dar o pot face până la finele vieții. Am obosit să înțeleg dacă sunt întâmplător aici sau dacă universul a creat viața pentru mine. Ani întregi în care nu avem nicio certitudine, ani de studiu, ani de forțare a limitelor, ani de descoperiri. Zeci și sute de ani de efort mental și fizic, de întrebări, de oboseală, de nefericire, de renunțări, de… În tot efortul și haosul ăsta mental și sufletesc a apărut răul. Noi am făcut regulile, noi am forțat, noi am impus. Și tot noi am acceptat să fim controlați, supuși. Noi am creat boala și mizeria. E ca și cum deși existăm, nu ne dorim asta și ne revoltăm împotriva existenței. Ne zbatem la marginile ființei noastre, pătimaș, obositor, haotic…pentru că, de mii de ani, nu știm ce e cu noi aici și ce-i de făcut. Da, viața este o lupta. A noastră. De asta judecăm. Pentru că nu suntem împăcați cu ceea ce suntem. Pentru că nici măcar nu ne placem pe noi. Și, atunci, judecăm oglinzile noastre. Îi denigrăm și lovim pe cei din jur, dar de fapt facem asta slăbiciunilor noastre. Un om perfect împăcat cu el, un om care-și asumă existența, nu face asta. Problema nu e la celălalt, ci la noi. Când realizezi asta, nu mai poți emite judecăți. Și știi când realizezi asta? Când observi copacul din fața ta. Când realizezi că existența lui, deși una obișnuită, e măreață. Că el doar există, fără să ceară ceva în schimb. Dar fără prezența lui, în mijlocul florilor, nu ar mai fi la fel de frumos. Cum nici grădina ta nu ar mai fi la fel de frumoasă fără trandafiri. Care înfloresc, bucurându-te, fără să-ți ceară ceva în schimb, fără să se întrebe ce e cu ei acolo, apoi își scutură floarea și amorțesc.
– Nici existența asta nu ar mai fi completă fără tine.
– Sau fără tine.
– Ne completăm. Cu cât mai multe flori, cu atât un peisaj mai frumos.
– Cu cât mai mulți oameni diferiți, cu atât un peisaj complex, frumos. Fiecare cu frumusețea sa.
– Exact.
– Doar că noi ne frângem, pentru că nu acceptăm.
– E mai bine să nu te arunci în furtună, ci doar să aștepți să treacă. E mai bine să nu înoți împotriva curentului, ci doar să curgi. Finalul e același, dar călătoria contează.
– Da, călătoria. Ai început s-o iubești?
– Mi-am schimbat biletul. Mi-am luat loc la fereastră. Să văd, să aud, să simt.
– Cei de la fereastră, rămân ultimii. Sau dacă pleacă primii, vor fi sesizați, pentru că trebuie să treacă prin dreptul celorlalți.
– Îhi! Sau pot rămâne la fereastră mai mult timp și vor pleca ultimii. Rămâne în amintire doar conversația cu ceilalți călători, imaginea pe care le-ai lăsat-o.
– Da, poate că existența noastră asta înseamnă: să lași părți din tine sub forma unei imagini. E ca și cum mi-aș aminti mereu despre magnolia albă pe care o am în grădină.
– Exact.
– Toată povestea asta…dacă s-ar traduce, cumva, ar fi, de fapt, despre iubire.
– Posibil.

4 Comments

  • nicu 7 februarie 2019 Reply

    Frumos… si adevarat!!!

    • Zăpăcita Creaţă 8 februarie 2019 Reply

      Multumesc! Bine ai venit pe strada mea!

  • Victoria 7 februarie 2019 Reply

    Mulțumesc că exiști!

    • Zăpăcita Creaţă 8 februarie 2019 Reply

      Te imbratisez!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!