Dincolo de cer, amintiri şi cuvinte…

 

Nu aş da verile lungi ale copilariei pe niciun Minecraft instalat pe-o “bijuterie” care incepe cu I. Nu aş schimba cu nimic fiecare moment trăit în curtea bunicilor osiceni sau pe coclaurile arse de soare. Nu aş schimba culoarea tălpilor murdare de ţărâna uliţelor pe care le colindam din creierii dimineţii până-n miezul nopţii, a obrajilor bujori  şi nici imaginea Morometelui meu în dreptul căruia se aşeza soarele.
Copil de boieri, şcolit şi răsfăţat, bunicului îi venea respectul satului precum cămaşa albă, apretată în făină de mâinile bunicii. Perfect!

copilarieCând îl vedeam în poarta casei mi se luminau toţi aştrii sufletului. Citea ziarul stând pe ciuci ca pe un scaun mic, cu trei picioare,  şi analiza “problema ţării” până-n esenţa ei. În tăcere. La petreceri şi pahar, se râdea în preajma lui până se rostogoleau sticlele de pe mese. Ironic, plin de umor, petrecăreţ, şarmant, prea şarmant pentru vremea lui, sclipitor de isteţ, frământa idei în cap, precum frământa pâinea în căpistere muica din Modorani, apoi le întindea în faţa lumii, precum cămăşile pe sârma din grădiniţă. Mărin Juvete şi Moromete la un loc. Aşa mi-l amintesc.
Seară de seară, exact în momentul în care începea să sfârâie carnea în tigaie şi să sară mămăliga-n tuci… când tot rostul zilei se topea, încet, sub vina lunii, lua ţigara din foi uscate de tutun şi se ducea la drum. Sprijinit de uluca gardului cântărea zarea trăgând scurt şi rar din tutunul pe care-l culegeam şi eu cu ei. Încă-mi văd mâinile negre şi-mi amintesc gustul lor amar. Nu exista chip de om să nu se opreasca în dreptul lui. “Feisbucul” copilăriei mele se petrecea în aceleaşi locuri cu miros de fân, dude negre şi gutui.

– Mă, nea Florica, ce făcuşi dumneata cu tutunu’ dă astă vară, ăl care nu ni-l primi, la Vlăduleni, în Regie?
– Ţigari, răspundea bunicu’, sec.
Răspunsul captiva curiosul şi-i întorcea pe dos întreaga lume.
– Cum, mă, nea Florică, ţigări?
– Uite, aşa! Le făcui pachet şi le vândui la Caracal, cu doi poli, pachetu’.
– Au, ia-mă, Doamne! Doi poli pachetu’? Şi cum le vânduşi?
– Nu spusei? La pachet!
– Păăi, avuseşi dumneata hârtie colorată, de pachete si matriţă? întreba amărâtul, crezându-i cuvintele, precum ţârcomnicul Evanghelia.
– Aha, avusei! Şi când o terminarăm, vândui la bucată. Un franc bucata.
– Ptiu, asta, da, afacere! Prost fusei! Ce nu spuseşi, mă, nea Florica, că veneam şi io şi împărţam drumul până la Caracal?!
– Nţ! răspundea zeflemitor. N-ai în vine simţu’ afacerii.
– De, asta cam aşa ie! Iete, acu’, rămăsei cu tutunul în fânar. Ce zici să mai fac cu iel?
– Îl bei! Tragi de el în gura iernii, că tot n-ai ce face sau îl dai la animale când rămâi fără nutreţ. Să vezi veselie în grajd! Nuntă şi cumetrie şi botez la un loc!
– Hai, mă, cum iacacui să-l dau la animale? Să moară, alea, cu burţile umflate şi Fănica de mila şi dorul lor? şi râdeau pricopsit, umplând uliţa cu râsetele lor, preţ de vreun sfert de ceas.
De cele mai multe ori stăteam lângă el urmarindu-i reacţiile şi fascinaţia mea se oprea direct în ochii lui albaştri precum cerul senin din dimineţile primăverii. În astfel de seri, rolul meu era să asigur “comunicarea” dintre el şi bunica. Şi sarcina asta dura în jur de vreo juma’ de oră, în cap. De la poarta şi până-n bucătăria bunicii făceam zeci de drumuri, ducând mesajele, ca un poştaş  cu simţ, de la unul la celalalt:
– Du-te şi spune-i să vină la masă! îmi cerea bunica, mestecând mămăliga în tuci.
Nu-mi trebuia decât semnalul şi-mi intram în rol, fugind până-n drum, lăsând praf în urmă.
– Tataieeee, zice mamaie să pofteşti la masă! E aproape gata.
– Răsturnă mămăliga? întreba el fără grabă.
– Nu o răsturnă! răspundeam io cu responsabilitate.
– Atunci, spune-i că vin, să termin ţigara!
– Vine, măiţă! transmiteam eu. Să termine şi el ţigara.
Bunica ştia ce înseamnă în minute “să-şi termine ţigara” şi bodogănea în baticul maron.
– Spune-i că e aproape gata, să nu mai stea, că s-o fi săturat de atâta vorbă!
– E aproape gata, nu mai sta! duceam eu mesajul lui Moromete, aşteptând replica, precum un maratonist startul.
– Spune-i că vin când o fi gata. Nu începe războiul.
De la cinci drumuri în sus, transformam mesajele în SMS, cât să pot respira.
– Vine!
– Când?
– Acum!
– Să vină, Doamne iartă-mă, că nu se transmite sfârşitul lumii la difuzor!Se răceşte mămăliga.
– Ce se grabeste? Fripse vreo potârniche, ceva? Făcu’ sos de caramel?
– Măiţă, fripseşi prepeliţa?
– O fripsei pe muica Didina, da’ ie cam tare, de băţoasa ce e!
Mesajul era cu craniul pe el, deci pericol, deci nu se spunea.
– Nţ! Nu fripse.
El pricepea.
– Se supără, aşa ie?
– Se! îi confirmam.
– Scoase vin?
– Scoase!
– Pusă tigaia?
– Puse!
– A bătrâna se aşeză?
– Nţ!
– Hai, ca viu!
Şi… venea. Mirosea dumnezeieşte a ciuşcă( ardei copt înecat, fără milă, în usturoi pisat), carne prăjită, brânză de capră(aia de-o uitam io prin mărăcini) şi mămăligă caldă, mare cât ciurul răsturnat pe masa rotundă, de lemn. Ne aşezam tăcuţi, închinându-ne des sub vraja serii. În inima mea se aşezau toate, firesc. Şi era bine.

Nu aş schimba nimic din toate acestea, cu exceptia unui singur lucru: locul în care, acum,  îi pun, bunicului, zambile. Şi bunicii plecată-n Transformare din braţele mele. Aş vrea să le mai pot sări în braţe, vorbindu-le iute, olteneşte, şi, apoi, să le zâmbesc. Din acelaşi loc din care se aud bătăile: din inimă. Locul în care, uneori, emoţia doare atât, atât de tare. Dincolo de cer, de amintiri, de cuvinte si necuvinte şi el mi-ar zambi. El, Morometele meu. Şi ea, blânduţa mea.

4 Comments

  • Narcis M 9 noiembrie 2017 Reply

    Magice aceste rânduri. Întâmplarea se face că sunt din Osica de Sus, am crescut în Osica de Sus iar o bună parte din copilărie am petrecut-o în Modorani la măița mea, Leana. Foarte frumos!

    • Zăpăcita Creaţă 13 decembrie 2017 Reply

      Narcis, multumesc! Eu o aveam pe muica in Modorani. O vreme a stat la bunica, apoi s-a mutat la sora bunicii si mergeam s-o vad. Ea m-a crescut.

  • Amy 6 aprilie 2018 Reply

    Da, copilăria alături de bunici este cea mai frumoasă perioadă și pentru mine. Nu cred că se poate compara cu copilăria trăită azi, chiar dacă are și ea farmecul ei. A noastră a fost minunată precum zânele din povești, curată precum Ozana lui Creangă și tristă când s-a terminat copilăria….. când ne-au murit bunicii. Copilăria mea atunci s-a terminat, la 20 și ceva de ani…

    • Zăpăcita Creaţă 15 aprilie 2018 Reply

      Frumoasa, cu adevarat. Pura. In naivitatea aceea rostul lumii era altul. Si era frumos. Te imbratisez, Amy!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!