„Duşmanul e frica. Noi credem că e ura, dar e frica.”

 

Regret acum şi probabil voi regreta şi mai tarziu daca nu mă voi autoeduca. V-aţi gândit vreodată ce anume regretaţi? Mult, puţin. Nu contează. Pentru mine, unul din marile mele regrete este că nu mă pot exprima verbal, cum mă exprim în scris. Regret că nu am avut puterea să spun ce gândesc, ce simt, simulând cu totul altceva decât exista în mintea şi în sufletul meu şi creând, astfel, păreri eronate despre mine. Mult timp aceste păreri eronate au avut un efect devastator asupra sufletului meu. Cred că ani buni am ţinut cont de părerile celorlalţi şi nu de propriile mele păreri. Uşor de manipulat, vă spune ceva? Asta înseamnă nesiguranţă. Să nu ai încredere în tine. Deloc. Sau, dacă vreau să fiu mai indulgentă cu mine, aproape deloc. Mi-a trebuit ceva timp să-mi deau seamă că aratându-le celorlaţi această simulaţie, nu am făcut altceva decât să-mi cauzez mie un rău … i-aş spune iremediabil, dar se poate remedia. Doar să vreau.

flower4M-am gândit de ce am procedat aşa. În primul rând din mimetism(acţionam  cum acţionau cei din jur. Reprimam aşa cum reprimau şi ei). Apoi adaug educaţia primită: nu e bine să, ai grijă să, nu te plânge de, lasă, că la alţii e mai rău, etc. Cei din generaţia mea ştiu despre ce vorbesc. După educaţie adaug societatea cu bagajul de reguli. Toate acestea, adunate, duc la un rezultat. Final. Sau aproape final. Am uitat de bagajul genetic. Te naşti sau nu te naşti într-un anume fel. Eu m-am născut emotivă. Sensibilitatea mi-a adus şi bune şi rele în existenţa asta. Intenţia mea era cu totul alta, dar să mă întorc la ideea de bază. Regret. Sau îmi pare rău. Totuna. Regret că nu am spus ce gândesc. Mi-am făcut mie şi celor din jur un defavor. Nici măcar în momentul în care trupul a început să dea semne de răzvrătire, îmbolnăvindu-se, nu am reuşit să spun ce simt şi ce gândesc, verbal. Şi de câte ori încercam, îmi dădeam cu stângul în dreptul. Poate şi de asta scriu. Chiar şi în scris, mă ascund în spatele unor personaje. Nu există personaj creat în care să nu existe ceva din mine. Şi pentru că stau atât de prost la acest capitol, când frustrările şi reprimările îmi umplu paharul sufletului, reacţionez nepotrivit. Dacă aş fi ştiut să gestionez stările, curgeam ca un râu. Aşa, am devenit, uneori, vulcan. A se  înţelege corect expresia.

De multe ori, nu le spunem copiiilor adevărul, considerând că-i protejăm. Ne ştergem lacrimile în secret şi răspundem într-o idioţenie de Evă neştiutoare: nu, mami nu are nimic! Părinţilor şi celor dragi la fel. Aşteptăm să realizeze ei ce ne doare, cu ce au greşit, ce ne-a nemulţumit. Nu ştim să comunicăm. Nu am fost învăţaţi să comunicăm. Să ascultăm, să fim ascultaţi. Ne facem griji, socoteli, căutăm diferite soluţii la probleme, încercăm să fim prezenţi în mai multe locuri, dacă am putea în acelaşi timp, dar nu spunem întotdeauna ce gândim. Am spus: şi eu fac asta. De ce? De frică, teamă. Spuneţi-i cum vreţi! Teama de a nu răni, de a nu fi greşit înţeleasă şi din toate acele motive enumerate mai sus. Dacă am o bucurie în acest sens este că fetele mele spun întotdeauna ce gândesc. Uneori într-o formă mai dură, dar la acest aspect vor lucra ele, în timp.

Regret că am trecut pe lângă cer şi soare, zile şi luni la rând, fără să le spun cât de dragi îmi sunt. Regret că mi-am lăsat mintea dusă departe, înlănţuită de griji cotidiene(umane?) fără să trăiesc frumuseţea clipei. Mă uitam la copaci prin ei, la flori prin ele. Regret că că nu m-am bucurat de fiecare clipă. Şi că m-am mulţumit cu puţin. Puţine litere, puţine mângâieri, puţine vibraţii, puţin alint, puţine fapte. Şi mult mai mult materialism.

Regret că mi-a fost frică. Se spune că lipsa fricii reprezintă  începutul înţelepciunii. Eu spun că al vieţii. Aşa cred eu. Regret că am tot crezut, constant şi naiv, că alte persoane sunt cauza anumitor neîmpliniri, nefericiri sau eşecuri personale. Fals. Sursa fericirii e în noi. Mai departe depinde tot de noi să facem ce trebuie.

Regret că nu am văzut câţi oameni, cu adevărat minunaţi sunt în jurul meu. Şi strălucesc. Te fericesc cu prezenţa lor.

Regret că nu am făcut mai mult voluntariat. Că nu am scos ce-i mai bun şi mai frumos din mine. Regret că puteam să evit, să înţeleg, să accept, să nu mă revolt. Poţi scuti sufletul de toate acestea. Prin acţiune corespunzătoare.

Regret că am cântărit prea mult convingerile celorlalţi şi că am crezut, orbeşte, în cuvinte cu care nu rezonam. Nu regret, însă, că nu am răspuns cu sabia. Nu aş fi fost eu. Reget că am făcut prea puţină mişcare, că nu am călătorit mai mult, că nu am făcut baie în frunze în fiecare toamnă şi îngeri de zăpadă în fiecare iarnă. Regret durerile prezente de coloană, deşi puteam să îmi fac timp pentru sănătatea mea. Îmi place să înot.

Regret că…. Regret că va veni o vreme în care voi regreta. Şi va fi prea târziu. Ar fi minunat să fiu împăcată, complet, cu mine.

8 Responses to “„Duşmanul e frica. Noi credem că e ura, dar e frica.””
  1. MIHAI says:
    • Zăpăcita Creaţă says:
    • Zăpăcita Creaţă says:
  2. Crengu says:
    • Zăpăcita Creaţă says:
  3. Valive says:
  4. Flori din calimara says:
    • Zăpăcita Creaţă says:

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!