E o altă zi…

Wild Old Variety Bouquet Floribunda

O gara veche, un gard cojit, pe-alocuri gri. Tăcut. Frumos odată. Trei trandafiri pitici, înghesuiți printre uluci, își trăiesc zilele îmbujorați, strălucind în răsărit. Sub roua dimineții pare că înfloresc. Nu fac nimic. Sunt treji și vii. Și mulțumiți. E șapte fără un sfert. Ne spune ceasul din peretele de cărămidă. Acesta-i rostul lui: să arate lumii timpul, care nu e nici ieri, nici mâine, în viitor. E tot aici, acum. Matache îi dă ocol, apoi se îndreaptă spre ieșire. E deșirat, uscat, o frumusețe nedescoperită. Trăiește de 10 ani în acest loc. Nu-i știe nimeni trecutul. Nu-i enigmatic, e doar liber și tăcut. De trei zile se chinuie să întindă o vopsea pe poarta mică, fără cheie, pe care, zilnic, intră-n gară zece persoane și ea, Matilda, profesoara. E frumoasă. I-a luat lui Dumnezeu o zi întreagă să pună în ea ce avea mai bun. E caldă, fulg, cu nasul cârn și buze mari, cărnoase, de zece Eve nicidecum sfiose, ci conștiente de feminitatea lor.

Păr lung ca spicul de frumos. Ochi negri, mură sau cărbune. Neîncins. Abia scos de sub pământ. Când îi ridică către cer parcă ridică două planete la nivelul Lunii, amorezată toată de curiozitatea lor. Și fulgerele se rușinează în prezența ei, deși se cred înfiorătoare. Ha! Când râde, nu o poți uita. Nu-i numai gura cu colțuri îndreptate către tâmple, mai sunt și două, mici, gropițe pecete a doi obraji bujor. E însemnată! spunea coana Voichița. E însemnată să-ți fie dragă și să nu o poți nicicând uita. Dinți albi, în rând perfect, toți așezați ca niște perle pe un fir de ață african. Sprîncene clare, nu-s negre, dar sunt arcuite. Parcă-i pictată de zece cei mai mari artiști. Nu-i prea înaltă, de fapt e potrivită ca statură, numai bună de strâns la piept. Mâini lungi create pentru mângâiere și tot ce e frumos. Matilda nici nu știa de ce când trage perdeaua în lături, soarele se înroșește-n cer. Din șapte zile ale săptămânii, cinci încep pe un peron de gara scorojită, un ceas de o jumătate de secol, trei trandafiri pitici, un chioș pentru bilete, gogoși, nimicuri dulci și apă minerală. Și patru bănci din lemn și fier forjat. La șapte fix se urcă în tren. Face exact 25 de minute până la școală. Un sfert de oră respiră adânc, privește șinele de cale ferată, ceasul, cerul. O gară. Exact ca viața ei. Diminețile Matildei încep cu o gară. Diminețile lui Matache… cu ea. E singura formă de frumusețe care-l răscolește într-atât încât ar vrea să uite că trăiește într-o gară în care niciodată nu se întâmplă ceva. E singura strălucire din viața lui ce seamănă cu acest gard: scorojit și gri. Singura ființa pentru care ar vrea să învețe, în viața asta, să fie bun. Să fie într-atât de bun încât planetele acelea cărora oamenii le spun ochi și universul acela sclipitor cărora oamenii îi spun privire, să se îndrepte către el. Altfel decât până în prezent.
-Buna dimineața, domnule Matache!
-Sărut-mâna, doamna profesoară! abia răspunde Matache. Ce zi de primăvara minunată! Aș vrea să curăț poarta, să-i dau și puțină vopsea, își învinge tropotul copitelor din inimă, bărbatul. În viața lui nu a vorbit mai mult de cinci cuvinte cu cineva. În urbe, cei ce-l știu îl strigă  Deșert. E tăcut și veșnic mișcător. Nu stă locului un minut. Zici ca l-a făcut Dumnezeu în fugă, în timp ce mânca vreun fruct.
Matilda îi zâmbește. Îi place vrednicia lui. El se simte cel mai norocos. De-ar fi câștigat la Lotto, premiul cel mare, în clipa aia, ar fi dat toți banii. O singură privire a Matildei simte că-i prelungește viața. Unii iau medicamente să-și prelungească existența. Lui îi e deajuns un singur zâmbet. Crede că pentru acest moment Dumnezeu a creat diminețile. Diminețile sunt create pentru zâmbete. Deschizi ochii, realizezi că ești tot pe Pământ, că te așteaptă încă o zi de cucerire și mulțumești că ești într-atât de mult iubit și zâmbești. Pentru asta a creat Dumnezeu diminețile. E un fel de binecuvântare, e ceva ce nu poți exprima în cuvinte, ci doar simți.
-Ce culoare?
Matache tace. Doar o privește fâstâcit.
-Culoare?
-Da, culoarea pentru gard.
-Dumneavoastră, ce ziceți? Cu ce culoare i-ar sta bine? Vorbește despre el de parca ar fi viu. Oare nu așa ar trebui să privim totul? Ca și cum orice lucru din preajma noastră ar fi viu, nu doar util?
Matilda se gândește câteva secunde. Își sucește colțurile gurii și ridică din sprâncene ca și cum s-ar răsfăța.
-Hm, să vedem! Roșul și rozul trandafirilor în alb s-ar nuanța. Alb! Alb, zic că-i șade bine!
-Atunci, zăpadă să punem peste el! promite gardului veșnicia, Matache. Matilda chicotește. Un simplu chicotit îl face fericit. De ce-ar fi gândit, vreodată, că în gara asta nu se întâmplă nimic? De ce au oamenii senzația că în jurul lor nu se întâmplă nimic? Pământul se rotește, în fiecare secundă ceva ia naștere, în fiecare secundă se crează ceva, dar ei nu văd niciodată nimic. În gara asta se întâmplă totul. Chiar acum, sub privirea lui, se întâmplă totul. Cum poate cineva să te motiveze atât de mult? Cum poate să topească în tine orice iarnă, cum poate naște primăveri fără sfârșit, cum poate un altcineva să te învețe ce înseamnă nemurirea, cum poate să te curețe de toată neputința? Ce act de mare Inteligență, să Te trimită într-o altă lume să înveți ca să iubești, să protejezi, să uiți de tine pentru altul, să te simți atât de mare, deși dacă ar veni un vânt puternic te-ar arunca cinci metri ca pe-un fulg…
– Domnule  Matache, noi parcă ne știm dintr-o altă viață. Parcă te-aș stii de atâta amar de timp bătrân. E rândul lui Matache să se fâstâcească. I se face inima ghem, sângele parcă e Gange, curge mult și clocotit, în stomac se zbat milioane de fluturi mari, albastru, galben, mov, portocaliu. De s-or mai bate așa îi e teamă că se înalță. Și nu e un copil, ce naiba! E în toată firea lui. Cine știe, poate am mai fost în gara asta. Știi de câte ori venim?
-De-aș știi că am zece sosiri, m-aș rușina serios. Nu prea am învățat mare lucru.
Matilda râde. Pare că-i place răspunsul lui.
-Venim aici până reparăm ce am stricat în alte vieți. Până rezolvăm ce am lăsat nerezolvat. Până iertăm cu toată ființa noastră persoanele care ne-au greșit în alte vieți și învățăm să le iubim. Până vom fi iertați de cei cărora le-am greșit în alte vieți și ne vor iubi. Simplu. Nu ne întâlnim întâmplător. Cu nimeni. Deci, noi ne-am mai întâlnit. De ce?
-Simplu! răspunde Matache. Mă gândeam să dau gardul cu gri. Albul e o opțiune mai bună. Oare în câte alte vieți l-am dat cu gri?
-Tuuuuuuuuuutuuuuuu, taca-taca, taca-taca!!!se aude-n depărtare trenul vechi, rupt de oase metalice, de altminteri bucuros pentru menirea sa. E șapte fix, fără întârziere. Soarele iar s-a rușinat. Matilda râde tare. Și, pentru prima dată și Matache. E o gară veche, vie, chiar de e scorojită și, uneori, pustie. E doar statică. Are și ea vibrația ei. E șapte fix, însă e o altă dimineață…E albă, nu e gri.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!