Eu am un supererou lângă mine

Întotdeauna rămânem impresionați de lucrurile fantastice pe care le auzim sau le vedem la cei din jurul nostru. Avem senzaţia că povestea lor este mult mai interesantă decât a noastră. Mai provocatoare, modelatoare, vie. O neutralizăm pe a noastră. Citim, auzim, vedem poveşti despre oameni deosebiţi pe care-i admirăm, deşi ar trebui să fim, mai întâi, atenţi la oamenii din inima noastră, pe care i-am ales înainte să ajungem Aici. Suntem de acord că există supereroi, oriunde în această lume, dar nu realizăm că primul erou din viaţa unui om este chiar cel care-i dă viaţă. Eu am un erou în viaţa mea. Un supererou. Trec pe lângă el, zilnic. Îl văd zilnic. Îl aud zilnic. Mă emoţionează sau mă întristează, mă fericeşte sau mă deranjează cu diferenţe de gânduri, idei, comportamente. Mă bucură şi mă uimeşte. Mă dă peste cap şi mă blochează în emoţii.

Mi-au trebuit 42 de ani să înțeleg, în ciuda traumelor și frustrărilor pe care le-am suferit în copilăria mea, despre care mă feresc ca de o ciumă şi despre care nu vorbesc niciodată, că primul om din viața mea care m-a învățat ce înseamnă să lupți până la capăt este mama mea. Grea misiune şi-a ales! A venit aici să rezolve, să împlinească, alegându-şi un drum anevoios. Şi viaţa şi-a intrat în rol, serios. I-a pus piedici ca un copil răutăcios, iar ea a căzut ba în genunchi, ba cât e asfaltul de lung. Uneori s-a ghemuit în praf și a plâns fără întrerupere, alteori a înjurat printre dinți, s-a ridicat de jos și-a luat-o de la capăt. A crezut, întotdeauna, că alegerile sunt un fel de obligație care te fac sclav, deşi sufletul ei îi spunea altceva. Şi nu a ales să asculte ce îi şoptea sufletul. Nu avea un model concret. Nu ar fi vrut să se abată de la normele societăţii, de la regulile ei. Durerea şi-a ascuns-o sub duritate. Viaţa şi-a văzut de treaba ei. Când i-a dat pe sub coaste, grav, și-a făcut zid. Eu îi spuneam zid rece. Ea nu știa cum să supraviețuiască altfel. Nu a ajutat-o nimeni să vadă că lucrurile pot arăta diferit, nu întotdeauna la fel. Mi-a devenit prietenă târziu, când a lăsat o fereastră deschisă, cât să poată intra câteva raze de soare. Atunci a înțeles cum arată mângâierea și a început să facă pași ca un copil de 11 luni.
Multă vreme, forma ei de iubire faţă de mine a fost sprijinul. Nu mi-a spus poveşti şi nici cuvinte de alint, dar nu m-a lăsat niciodată cu căruța în drum. A fost locomotiva, iar eu doar unul din vagoane. I-am moştenit o mulţime de calităţi. Cu siguranţă au echilibrat defectele. Uneori nu avea un loc al ei. Nu s-a privit îndelung în oglindă, nu şi-a ales cele mai frumoase bijuterii, nu a petrecut o oră la coafor. A ales să construiască, să facă planuri, să le pună în aplicare. Şi-a găsit în muncă, bucata de lemn rămasă de la o corabie lovită de furtună. Singura bucată de lemn salvatoare. Când ai sufletul bolnav şi trupul se îmbolnăveşte. A petrecut sute de zile prin spitale. Diferite afecţiuni. Ştie cum arată singurătatea, ştiu cum arată singurătatea. Binele pe care-l dăruia, îl dăruieşte şi acum. Doar că, între timp, a învăţat să spună te iubesc! Când le spune micuţelor mele, parcă îmi spune mie. Îmi e de ajuns. Nu le-a răsfăţat întotdeauna cum şi-ar fi dorit, nu le-a „gâdilat” orgoliul cu cuvintele, nu a făcut mii de bufonerii(nu a văzut, nu a învăţat asta, nicicând), dar şi-a reamintit noţiunile din şcoală alături de ele. Le-a privit şi învăţat primele litere făcute cu mânuţele lor. Le-a dăruit nopţile( nu ştiu cine a inventat expresia, „a pierdut nopţile”. Nu pierzi nimic când iubeşti. Ea nu a pierdut nopţi. Ea şi-a petrect nopţile cu micuţele mele. Acasă sau în spital. Niciodată nu i-am mulţumit. Niciodată nu i-am închinat o odă). I-a zburat inima din piept când au învăţat primii paşi, le-a liniştit plânsetele…M-a ajutat în tot, în toate.  Cu mâinile, cu inima, cu forţa. Când cancerul şi-a făcut cuib în trupul ei, a strâns din dinţi. Când i-a fost tăiat trupul şi au apărut complicațiile din cauza unui virus, o priveam cum se ia la trântă cu viața. Cum accepta destinul. Cum îşi asuma alegerile. Nu a renunțat o singură clipă la luptă. A făcut o călătorie în trecutul ei, a plâns, a înţeles, a pus alte cărămizi. Luni întregi de chimioterapie și radioterapie, o mână care-i este, acum, inutilă, neîmpliniri, amintiri, traume vechi..multe.. diverse…nimic…nimic nu a împiedicat-o să-mi arate cum e să te ridici de la pământ. Are o cicatrice mare, pe trup, care-i aduce aminte cât valorează sufletul.
Niciun om iubit şi fericit nu este rău. Asta ar trebui să învățăm și să-i învățăm pe cei din jur. Răul se vindecă doar prin bine. Avem tendința să credem că trei vorbe spuse mieros cântăresc mai mult decât ani întregi de sprijin activ. De renunțări. Avem tendința să ne facem loc lângă inimi odihnite, ca lângă un foc cald în miezul iernii, deși inimile lovite, trezite în miezul nopților pentru a avea grijă de noi, au avut mereu nevoie de sprijin și înțelegere. Ne atrage ușorul. Fugim de greu. Ne atrag oamenii care cântă așa cum ne place să auzim, dar ne folosim de cei care pot trage la căruță și în locul nostru, care se sacrifică pentru noi, dar pe care-i condamnăm la prima reacție nepotrivită. Pe cei care au lipsit din viața noastră, dar care au știut să ne zâmbească în puține clipe, îi punem pe un tron. Pe ceilalți îi judecăm în loc să cântărim și să mângâiem, să ușurăm dureri, să educăm. Ego-ul e atât de puternic!
Eu am un supererou în viaţă care mi-a arătat ce înseamnă să te ridici de jos oricât de greu te lovește viața. Pentru că a purtat de multe ori crucea în locul meu, pentru că la capatul strigătului „mama” există întotdeauna sprijin, siguranţă, pentru că, deși cu trupul invadat de cancer, mă chema să mănânc, deși cu trupul invadat de cancer, cu capul ras, rămas fără cârlionții scurți, rebeli, şi cu dureri neînchipuite, pe care le-a spus nimănui, mă sună să ştie că sunt bine…îmi este erou. Eu sunt, în singurătatea şi lumea ei, veriga  care o leagă de iubire. Eu sunt sensibilitatea ei, aşa cum ea este pentru mine puterea. Eu îi sunt liniştea, uneori profesorul blajin, în faţa căruia face ochi mari, ea îmi este model de sacrificiu. Eu îi sunt surprindere, ea îmi este zâmbet. Face paşi mici precum un copil şi se minunează când descoperă cât de minunată-i îmbrăţişarea şi iertarea. Eu îi sunt univers necunoscut şi cunoscut, eu am ales să-mi fie mamă.

Eroii sunt lângă noi. Nu trebuie decât să întoarcem capul. Să îi privim în ochi. Să ştie că le vedem strălucirea. Indiferent cât de târziu facem asta. … Primul erou din viaţa noastră este chiar mama, pentru că la capătul unor dureri neînchipuite, te dăruieşte lumii, zâmbind. La capătul unor dureri pe care doar le bănuieşti, te sărută zâmbind. Deşi nu eşti şi nu vei fi nicioadată al ei, acceptă cu sămânţă de divin, să te aducă pe lume pentru aţi împlini destinul, pentru a împlini…a împlini şi iar a împlini.

2 Responses to “Eu am un supererou lângă mine”
  1. Moni says:
    • Zăpăcita Creaţă says:

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!