„Fă-ţi naşă fina frumoasă!”

Floricele de pe vale, adunaţi-vă-n petale, să vă strâng într-o cunună, naşa-n cap să mi le pună…

Exact când credeam că s-au terminat toate şi norocul mi se întoarce din vacanţă, naşa se ridică din faţa fripturii de raţă, că, deh!, odată e şi ea naşă şi doar nu s-o chinui cu un cotlet amârât de porc, că pe ăla îl pune duminical pe grătar. Şi-a făcut băiatu’ rost de o răţuşcă pe care au frăgezit-o bucătarii în baiţ vreo două zile, că eu am cumpărat-o de câteva luni şi raţa avea câţiva ani numai pe un picior. I-a plăcut naşei. Asta am constatat după paharele de vin cu care a condus friptura către stomăcel, să nu încurce, sărăcuţa, drumul şi să ajungă în plămâni, Doamne fereşte!, că nu mai ai bază nici în organele din tine, darămite în politicieni. Eu o păzesc ca pe butelie, că dacă dispare şi asta precum Cecilia, pentru care am plătit cât pentru o excursie în Dubai, fără să pun la socoteală sticlele de băutură şi trei cartuşe cu ţigări, dracu m-a luat! Nu mai am în buzunar decât două hârtii de un leu. Deşi, posibil să nu-i observe nimeni lipsa. Naşul, în niciun caz. O văd cum ocoleşte masa cu graţie. Pare să aibă frâne bune şi direcţia proaspăt reglată, pentru că nu trage nici stânga, nici dreapta. E clar că are traseu lung în spate şi experienţă, tăticule!, dacă îşi menţine echilibrul după un litru şi ceva de vin!! Ajunge în dreptul orchestrei, îi şopteşte ceva unchiului, apoi se întoarce către Cecilia şi îi face un semn pe care-l traduc cu: apropie-te, avem ceva de rezolvat! Cecilica mea se ridică imediat de parcă-i Albă ca Zăpada cu trei vrăji asupra ei şi se aşează pe scaunul pe care naşa îl poziţionează în mijlocul sălii. Hopaaaaa!!! Frăţică, asta e surpriza? Prestează la scaun în lipsă de bară? Scot telefonul să nu pierd vreo nanosecundă, că nu ştiu când mă mai loveşte aşa ceva. Dar ce e cu naşa prin preajma ei?  Brrrrr!!!! Doar nu o să presteze la comun? Gândul ăsta îmi ridică părul pe mine. Gata! Nu-mi mai trebuie nimic. Nelu, maestrul familiei, rupe vioara cu nişte acorduri de sar crengile din pomi. Mesenii lăcrimează. Soacră-mea suspină şi plânge în batiste, socru-meu a dat pe gât cinci pahare. Nu ştiu dacă în duşmanie, de supărare sau de oftică, pentru că faţa lui nu spune nimic. E total încremenit.

Celi, că aşa mi-a cerut să-i spun, sau “iubire”, că-i mai uşor, zâmbeşte emoţionată, timp în care naşa se chinuie să-i scoată tona de agrafe din păr şi să elibereze cocul din strânsoarea diademei şi a voalului strălucitor care m-a costat cât un frigider. În locul lui, i-a pus un batic bleo care, după spusele mesenilor cu experienţă, o va transforma, paradoxal, pe Cecilia într-o femeie de casă, un fel de gospodină cu douăzeci de braţe. Trebuie să fie magic baticul ăla, dacă odată pus pe capul ei o poate transforma  într-o gospodină strălucitoare, în condiţiile în care Cecilica face scrum şi pâinea prăjită. În fine, la viaţa mea am văzut suficiente filme cu mentalişti şi magicieni, aşa că nu refuz ideea unui batic magic. Crezând că va apărea şi un covor la fel de magic, cu care puteam dracu să fug de acolo, m-am apropiat de minunata mea nevastă să nu scap ceva demn de cel mai al naibii spectacol. Odată cu mine filmează şi restul sălii. Şi, da, într-o singură secundă, din spatele baticului magic, apar cele trei babe chiuitoare, antamate de socrii mei care, deşi nu mâncaseră jăratec(serveau doar vin), scoteau nişte sunete de indieni apaşi porniţi în luptă, cum nu mai auzisem niciodată. Şi, credeţi-mă, am auzit multe sunete la viaţa mea. De toate felurile. Nu am înţeles de ce au rămas şi la restaurant, pentru că aveau contract doar pentru spectacolul de la casa miresei, aşa cum prevedeau  tradiţiile pe care clanul Ceciliei le-a respectat cu sfinţenie pe parcursul celor trei zile. Din păcate, vinul roşu(succes uriaş pe tot parcursul petrecerii, premiat cu trei pupături băloase pe obraz) şi-a făcut efectul exact în acele momente, în care verii mei strigau în microfoane ceva legat de despărţirea fetei de casa părintească(de parcă ar fi fost răpită de extratereşti şi trimisă pe o planetă fără oxigen), sala lăcrima şi soacră-mea tremura, umplând de zor şerveţelele cu muci. Dar şi-a făcut efectul şi la prestatoarele cu batic pe cap, pentru că, în toată emoţia aia, odată le auzim:
– Unde pleci tu, Cecilicăăăăăă? Cum pleci tu, Ceciliiiicăăăăăă? Cui laşi tu părinţii, Cecilicăăăăăăă? La cine mai ţipă mă-ta şi tac-tooooo????
Io m-am prins că babele tocmite pentru chiuituri, toropite de căldura meniului lichid, uitaseră la ce eveniment erau şi intraseră pe frecvenţa din cimitir, că aşa deveniseră cunoscute, ca specialiste în jeluit şi aruncat peste mormânt. N-au ăştia, în tot teatrul Naţional, artiste mai talentate ca babele astea, alese de soacră-mea să -i animeze nunta fetei. Şi, ca să fie cât mai credibil actul artistic,  se aruncă peste naşă careia, între timp, i se defectase direcţia şi se izbeşte de miresica mea. Sub 80 de kile ale naşei si încă 60 ale Ceciliei, scaunul cedează. Buchetul pregătit pentru marea şi unica aruncare zboară în aer. Nemăritatele scrise pe talpa pantofilor, cască ochii urlând de ciudă. Le înţeleg. Nu avuseseră timp să se  prezinte la linia de start. Buchetul îşi vede de treaba lui, zboară, scurt, şi aterizează în capul preotului, prezent şi el, că tot sunt rude, şi de acolo în poala primarului. Soacră-mea scoate un ţipăt lung şi leşină peste bufetul cu prăjituri. Doamne ce minieclere bune aveam! Cecilica boceşte sub naşa şi naşa sub urlătoare. Babele, bete criţă, îi consideră elanul drept semnal şi îşi reînoiesc programul artistic urlând într-o limbă necunoscută. Naşul stă băţ, paralizat, în capul mesei, neştiind ce s-a întâmplat, ai mei se tăvălesc de râs, fumigena scoate fum de nervi, eu…filmez de la prima clamă scoasă de naşa din păr. O, Doamne, săptămâna asta nu plec în luna de miere! Îmi chem băieţii, ca pe vremuri, la o bere rece şi impresii la cald. E bestială combinaţia! Măcar aşa să-mi iau revanşa faţă de fumigenă şi pretenţiile ei. Cum nu doarme el, sfântuleţul! Nelu realizează penibilul delirant al situaţiei şi le face semn băieţilor să bage un rock. La maxim, cât să acopere ţipetele babelor ce se ţineau, zdravăn, cu ghearele de rochia naşei şi nu se mai puteau dezlipi.
– Vă invităm pe toţi la dans!! Dans, dans, dans!crăpau boxele. Pentru miri, miri, miri…să le fie viaţa, aţa, aţa, frumoasă, moasă, moasă…şi la mulţi ani, ani, ani, anii!!!! Să fie într-un ceas bun, bun, un, un!!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!