Ia şi tu!

 

Vand un milion de ganduri. Nu mai am nevoie de ele. Le vând pe nimic sau la schimb cu un răsărit de soare. Le vând pentru că-s certată cu mintea mea. Ne-am declarat război făţis. Mi-a devenit duşman de ceva timp. Turuie continuu, mă aruncă în temeri, îmi impune limite false, se foloseşte de toate acţiunile mele ratate şi mi le aruncă-n faţă şi, în plus, mă sabotează. Sau aşa mi se pare mie. Posibil să greşesc, dar din cauza ei…nu mi se mai aud gândurile inimii. Mă face să cred că fără zbatere şi probleme, viaţa nu mai are greutate. Nu mai este suprema creaţie. Cum să fie atât de simplu să trăieşti? De ce să trăieşti în miez, în interior, în simplitatea inimii, când poţi să trăieşti la periferia ta, în bogăţia minţii care nu te lasă nici să dormi? Ei, de ce?soare
Şi, dacă nu le vând, cum m-au vândut pe mine oameni-lecţie, le dau degeaba sau le arunc în vânt.
Le arunc în vânt… gândesc în timp ce-o privesc lung, pe săturate.
– Ce-i, măiţă?
– Uite, mă doare aici! şi-mi arată  cu mâna-i beteagă pieptul uscat. Apoi o lasă să cadă, uşor, pe lângă corpul străin care a trădat-o la al treilea atac cerebral.
Îi mângăi faţa roşie ca merele din grădina-i ( ălea pe care mi le ştergea în colţul şorţului verde şi mi le întindea să le mănânc pe burta goală) şi-i număr firişoarele care-i străbat obrajii. Mi-e dragă. Mi-e drag zâmbetul ştirb şi mă topeşte fiecare cuvânt pe care-l caută cu greu în mintea sprintenă, cândva. Îi frământ mâna cum frămânţi un aluat uşor, apoi piciorul stâng, mă ridic în dreptul privirii, ca să mă vadă, şi o întreb cald:
– E bine aşa?
Dă din cap ca puiul de găină topit de soare şi face ochi mari cât planetele. Stau de o jumătate de oră lângă ea. O jumătate de oră în care mă folosesc de aceeaşi minte cu care am stricat prietenia şi-i povestesc nevrute. Şi vrute. Într-o ordine hilară.
– Şi, tu, unde fuseşi? Acu’ venişi?
– Dau din cap că da, atunci am ajuns, de unde, nu ştiu. De undeva, oricum. Ruptă din lumea fiinţei mele. O lume în care cred, dar în care rătăcesc.
– Bine făcuşi! Şi io venii de pe vale. Tare sunt obosită! Ia, hai, că trebuie să mă întind! O rog să se prindă cu braţele de gâtul meu şi-o las, încet, pe perna tare. Îi sărut obrazul apăsat, de câteva ori, să nu-i duc lipsa, apoi ascund sub baticul grena cea mai rămas din părul lung, împletit. Pipăie cu degetele noduroase capătul păturii şi o trage aproape.
– Du-te şi tu acasă, că ţi-o fi frig! mă sfătuieşte inima din ea. Mintea nu mai vorbeşte demult. Acum vorbeşte cu inima, deşi…dacă dau timpul înapoi, imi dau seama că mie mi-a vorbit mereu cu inima.
– Mai stau puţin. Mai vorbim şi noi, aşa, ca fetele.
– Vorbim pe dracu! Ne găsii vorba acu’, pă frigu’ ăsta! Da’, dacă vrei să vorbeşti…se înmoaie sub mângăierea mea. Da’ tu ce eşti aşa albă?
– Cândva îmi spuneai luceafăr. Nu mai ştii. Ai uitat…. şi zâmbesc, trist, sub apăsarea inimii, cu lacrimi jucand în ochi. Sunt albă de făină, o anunţ. Făcui chec.
– O fi bun?
– Bun. Îţi aduc imediat.
– Nu-mi aduce! Ţine pentru tine. Nu oi avea şi tu… vorbeşte bunătatea din ea.
Cum judecă ea tot cu măsura bunătăţii! Nu-i trebuie minte să dăruiască şi schimbă sensul bolnavilor răutăcioşi. Se ridică singură pe scara mântuirii, dăruind. Ultimul dumicat il păstreză automat şi mi-l întinde convingându-mă că am nevoie de el:
– Ia şi tu!
– Nu mănânc!
– Nu mânca, dar eşti uscată. Ăştia…cum le spune…nu te întreabă. Mă auzi? Nimeni nu te întreabă. Decât dau din gură. Tu să nu te superi. Ei, mare brânză că vorbesc!  Pierzi timpul. Că, de aia, zic, dacă nu e, nu e. Ia şi tu! şi-mi întinde o bucată de aer crezând, cumva, că-i ceva-ul dulce pe care i-l ceream în copilărie. Întind mâna şi iau.
– Vezi că e bun?
– Văd, o asigur, mângâindu-i degetele noduri. O las să-şi liniştească lumea în timp ce-i citesc câteva rânduri. Adoarme cuibărită, captivă în emoţii. Amintirile le-a pierdut. Cum şi-a pierdut şi lumea minţii. Acum…judecă doar cu inima. Ia şi tu!

 

5 Comments

  • Silvia Van 16 mai 2016 Reply

    Ia si tu, ala din final, mi-a adus lacrimi in ochi.

    • Zăpăcita Creaţă 17 mai 2016 Reply

      Silvia, cu lacrimi in suflet am scris si eu. Ii povestesc maitei ca oamenii ii transmit sanatate si ea, ca un copil, se umple de zambet si raspunde si in locul meu: da? le multumesc! Cu drag!

  • Alina Mei-Rosu 20 mai 2016 Reply

    Parca citesc Teodoreanu …. la Medeleni. Stilul asta plin de dialog se rostogoleste si te prinde in „rostogolul” lui…. fain 🙂

  • Ioana 9 ianuarie 2017 Reply

    Iau și eu o bucățică, tare-i bun! Pentru suflet 🙂

    • Zăpăcita Creaţă 10 ianuarie 2017 Reply

      Ia si tu, Ioana! E bun cand daruiesti cu inima.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!