Întâi să te faci fericită, apoi vezi tu cum te descurci

Stă pierdută în ceaţa dimineţii, cu spatele sprijinit de cărămida roşie a unui zid mâncat de timp, un fel de dinte cariat, uitat, dar folosit zilnic până la durere. Nu e singura care se sprijină de zid, dar ea şi-l închipuie ca fiind un trup puternic de care-şi sprijină sufletul, neputinţa, rătăcirea, confuzia… Se sprijină de el ca şi cum s-ar pierde. E unul dintre sutele de momente în care priveşte strada de parcă nici nu ar exista. Dar ea, ea există? În locul în care stă, cât timp aşteaptă autobuzul 62, nu o atinge ploaia. 62 este singurul autobuz care circulă în zonă. De douăzeci de ani are acelaşi şofer. Matache vorbeşte repede, des, încă de la prima oră a dimineţii, de parcă ar vrea să recupereze noaptea care a trecut pe care a avut grijă s-o doarmă, deşi i-ar fi plăcut să vorbească.
– O să tot tac pe lumea ailaltă. Aşa simt io că trăiesc, vorbind.
– Aşa e, don Matache, îl mai încurajează câte o babă, uşor surdă. Şi mie îmi plăce să flencăn, da’ nu prea mai auz. Ia, uite, ce toarnă cerul! Opreşte aci’, să fiu mai aproape de piaţă! Să trăieşti!
Eugeniei nu-i prea place să vorbească. De fapt, nu-i mai place. Mâinile şi picioarele sunt moi, în piept se simte o durere surdă şi tâmplele i se zbat vizibil. Prin minte îi trec fragmente din momentele trăite pe linia lui 62 şi dincolo de acest autobuz. Nu se opune amintirilor şi trăirilor care o năpădesc. Nu se opune durerii. Nici nu-şi mai aminteşte când a avut o săptămână întreagă în care nu a suferit, în care nu a durut-o ceva. Ce ciudată-i viaţa unei femei! Parcă-i soldatul lui Dumnezeu pe care-l trece prin toate războaiele şi-l pregăteşte pentru…Pentru ce? Lună de lună durere, apoi griji, naştere de prunci, responsabilităţi, încercări, furtuni hormonale, griji, iar responsabilităţi şi iar dureri.  Multe. Neînţelese. La fel de neînţelese ca cel lângă care trăieşte, neimpresionat de niciuna din stările ei. Pare că e convions că se va descurca cu ele şi le va depăşi. Dacă le-ar fi înţeles, poate acum ar fi avut fruntea plină de sărutări.  De-ar fi trăit măcar un minut din durerea ei, din ruşinea pe care a simţit-o pe când şi-a lăsat trupul rupt şi cusut de mâna medicilor, dacă ar fi simţit, o singură dată, spaima ei, confuzia, nopţile de suferinţă fizică, poate mâinile ei ar fi fost sărutate, zilnic, iar în dormitorul  lor ar fi avut, mereu, câte un buchet de flori, poate…poate…

Nu ştie de ce se gândeşte la toate astea, dar cât aşteaptă autobuzul trebuie să se gândească la ceva. Oricum, nu poate opri săgeata asta, numită gând. Şi în timp ce se lasă invadată de gânduri, îşi produce răni la mâini, apăsând cu putere până când pieliţele unghiilor cedează şi sângerează uşor. Habar nu are de ce-i place durerea asta. O durere provocată de ea, conştient, nu primită din altă parte. Pe aceea nu o poate suporta. Eugenia e atât de plăcută! E la jumătatea vieţii, dar în interior e încă un copil. Toţi avem în noi copilul. Îl purtăm cu noi până la capătul drumului. De fiecare dată când îi permitem copilului să conducă, înverzim, înflorim, fericim. Un copil nu ştie ce are altceva de făcut decât să fie fericit. Şi este până i se spune să nu mai piardă timpul, să se grăbească, să fie responsabil, să intre în rând, să respecte reguli, să devină Cineva, în special un cineva bogat, de parcă un individ nu este, deja, un cineva, să nu mai râdă atât, să fie decent. Şi astfel instruit, uită să fie fericit. În agenda unui individ găseşti, zilnic, notate, o mulţime de sarcini, o mulţime de lucruri de făcut, o mulţime de chestiuni de rezolvat. Nicăieri, pe nicio filă nu scrie: cinci porţii de râs, trei la pachet, restul… fericire.

Autobuzul pare să aibă întârziere. Eugenia nu se grăbeşte. S-a tot grăbit. Şi-o aminteşte pe Coca, pensionara de la parterul clădirii în care locuia cu ai ei. Coca o iubea ca pe propria-i fiică. A îndrăgit-o din prima zi în care i-a descoperit ochişorii verzi, răscolitori, cercetători, plini cu o lumină nefirească. Parcă era un copil dintr-o altă poveste, de pe un alt tărâm. Îi plăcea să petreacă mult timp în grădina, mică, năucitor de înmiresmată, din spatele clădirii. Şi-o aminteşte perfect pe Coca. Blândă, şarmantă, permanent aranjată, îmbrăcată în galben sau verde deschis, culorile ei de suflet, cu un zâmbet cald precum o zi de prier.
– Ce zici tu că vrei să urmezi, Eugenia? a întrebat-o într-o dimineaţă, Coca
– Păi, mama zice să mă fac doctoriţă, dar tata zice că mă vede profesoară, pen’că vorbesc mult, tuşa mă tot bate la cap să mă fac farmacistă, că port halat, sunt preţuită, nu voi duce lipsuri şi dacă mă mărit, am banii mei. Buna nu e de acord cu ei. Ea vrea să apar la televizor, să prezint jurnalul. Cine a mai avut în neam aşa ceva?, a întrebat-o bunul, deranjat de idee şi le-a explicat, tuturor, că un avocat are viitor în ţara asta. Cât e lumea şi pământul vor exista oameni nemulţumiţi şi răi care ajung la judecată.
– Aha! Dar, tu, tu ce vrei să faci?
– Aaaa, păi, nu e după mine, că dacă ar fi după mine, mi-aş face o florărie ca să fac cele mai frumoase aranjamente. Mie îmi plac florile. Aţi văzut cum desenez un crin?
– Da, ai talent. Micuţo, eu te sfătuiesc să fii fericită şi apoi te descurci tu. Ştiu că nu înţelegi acum, dar poate îţi vei aminti. Întâi să te faci fericită, da?

De amintit şi-a amintit, însă în şcoli a fost învăţată despre teoreme, microorganisme, celule, evoluţionism, părţi de vorbire, munţi, compoziţia chimică a apei, mai puţin despre familie, libertate, drepturi, valori… şi nimic despre fericire. A fost mai dregrabă încurajată să se îmbogăţească, decât să trăiască simplu şi fericită. A fost învăţată să fie supusă, în loc să i se spună ce înseamnă libertatea unui individ. I-au spus că e important să reţină, să înveţe automat, aceleaşi şi aceleaşi noţiuni, în loc să-i fie stimulată şi încurajată inteligenţa.
– Urcaţi? se aude un glas stins. Doamna Eugenia, urcaţi? apasă pe cuvinte, Matache.
Eugenia se trezeşte ca dintr-un vis. Autobuzul e în faţa ei.
– Căzurăţi pe gânduri, doamnă? întreabă şoferul, amuzat. Lăsaţi-le, dracu’ de gânduri şi bucuraţi-vă de ploaia asta, că frumos mai curge din cer! Ia, priviţi! Doamna Lia mi-a adus cafea la pachet, adică în paharul ăsta, frumos, că ne-am americanizat şi noi, purtăm cafeaua după noi mai des decât nevasta. Hahahaaa! Hai că asta a fost bună! se scutură Mandache de râs în timp ce schimbă vitezele.
Lia râde. Râd şi cei zece pasageri care circulă, zilnic, cu acelaşi autobuz. Au devenit prieteni. Uneori, Matache, are senzaţia că nu au nimic de rezolvat. Nicăieri. Se întâlnesc pe linia asta, în autobuzul 62, să-şi povestească, să râdă, să împartă din viaţă, să fie…fericiţi. Da, fericiţi. Într-un simplu şi vechi autobuz.

2 Comments

  • Zapacita de la soba 2 aprilie 2018 Reply

    Minunat

    • Zăpăcita Creaţă 3 aprilie 2018 Reply

      Multumesc mult, Gia!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!