Jurnal din carantina

Ziua 1.
Al naibii coş, sapă în fruntea mea şi mă ţăcăne de parcă e o locomotivă! Nu-l bag în seama şi-l sufoc cu un pansament îmbibat în loţiune cu lăptişor de matcă. Coşul se enervează şi se izolează în vârful unei insule roşii. Spre seară îmi aminteşte că este încă acolo, trimiţându-mi semnale dureroase. Aşteaptă să-i răspund? Nu o fac.

Ziua 2
Am o stare de moleşeală şi ameţeală(tensiunea, îmi zic; şi plec spre serviciu cu gândul la cafeaua cu lapte care va rezolva totul). Cafeaua, din păcate, nu rezolvă totul. Jumătate de faţă mă mănâncă îngrijorător, dau să leşin pe un colţ de birou, dar rezist eroic cu gândul că trebuie să mă vadă un medic. Medicul mă vede şi realizează că totul mi se trage de la relaţia îndoielnică şi nocivă pe care am început-o, se pare, cu două zile în urmă. Tot medicul îmi spune că relaţia mea cu respectivul nu o să dureze prea mult, dat fiind faptul că este un uşuratic fără pereche pe care l-a văzut, în ultimul timp, în compania multor adolescente. Că să pună sare pe rana îmi spune că nu se aştepta să fie interesat de o tipă de vârstă mea. Simt că mă sufoc la aflarea veştii şi plec spre casă cu toată amărăciunea lumii în suflet sub presiunea constantă a „de ce eu?”

6a0120a5b452fd970c01901ec0a427970b

Ziua 3
Caut să aflu cum să scap din combinaţia asta fără complicaţii prea mari. Am fost avertizată că pot apărea complicaţii şi starea mea fizică, de legumă putrezită în sertarului unui frigider, asta îmi arată. Încearcă să mi se bage pe sub piele şi reuşita o văd în oglindă băii: zeci de bube îmi invadează faţa şi corpul. Jigodia! Mă supune la privaţiuni. Ce ai, mah, cu mine? Nu-ţi ajunge câte vieţi ai răscolit şi câte paturi răvăşite ai lăsat în urmă? Da-mă în judecată! pare să-mi răspundă şi-mi trage covorul de sub picioare. Dar nu renunţ.

Ziua 4
Trăiesc! După o noapte în care chinurile durerii m-au aruncat în braţele disperării, încă trăiesc. De fapt, azi noapte, am murit de cinci ori şi am înviat tot de atâtea ori că să-mi trăiesc pătimaş relaţia cu …vărsatul de vânt. Toată noaptea sute de ciocane de şniţele mi-au tocat muşchii în aşteptarea, lungă ce-i drept, a descompunerii totale. Toate poziţiile inventate, inclusiv statul în cap, nu m-au ajutat. De ce naiba nu se fac paturi de trei metri, să aibă omul loc? Zac precum un câine lovit de o maşină în stradă, iar pactul de suportabilitate e bun de pus pe foc. Dau să mă ridic din pat.
– Opaaaa, pleacă şi pereţii cu mine! Săracii, vor să fie siguri că ajung la baie. La baie, minune! În două zile cineva a reuşit să schimbe gresia şi faianţa. Scârboteniile pământului mi-au intrat şi în bikini sau cel puţin aşa văd cu un ochi. Al doilea e acoperit de aceleaşi scârbotenii pe care le-am căpătat în această relaţie cu năbădăi.

Ziua 5

Azi noapte am învăţat alte poziţii de supravieţuit în patul bolii, dar nu mă dumiresc cine mi-a rupt oasele. Probabil în timpul frisonului care a făcut din mine ce-a vrut şi zilele trecute. Bubele se pare că şi-au făcut rost de arme albe, recte un cuţit pe care mi-l înfing constant în spate, faţă şi pe unde mai au loc. Au început să apară mâncărimile şi, sub indicaţiile preţioase ale blogarilor trecuţi prin acelaşi sfârşit al lumii, am trecut la atac cu mixtură mentolată. Asta are rolul, evident pentru zece minute, să domolească mâncărimile şi şi să usuce veziculele. La început le-am punctat cu un pansament.Acum am dat comandă de o bidinea şi zece kile de soluţie magică, mentolată, cu eucalipt.
Afară e senin. În patul meu e la fel de frig ca în Alaska. Când părăsesc „domiciliul”, realizez că nici parchetul nu mai e la locul lui.

– Ce naiba, ăştia demolează casa? În nebunia durerilor, realizez că, coşul(nu de flori) cu care a intrat în viaţă mea, da semne de răzvrătire. Îmi pare că un miner a greşit mina şi sapă în craterul purulent de pe fruntea mea. Medicul mă anunţă că deja pot apărea complicaţiile şi îmi comandă sec:
-Treci pe antibiotic! Cred că o pui de-o septicemie!
– Las’, că pe aia nu am făcut-o!
– Lasă, pe asta să nu o faci, că ne dai pe toţi de cheltuiala! Şi, dacă persistă durerile de cap, mişcă-te la spital! Nu cred că rezişti unei meningite, cu toată căpoşenia ta.
Veştile îmbucurătoare despre evoluţia relaţiei mele mă lasă rece. Nu de tot, că altfel, nu mai butonam.

Ziua 6
Afară e la fel de senin că şi ieri. Eu sunt plină de bube purulente pentru care m-ar gelozii toate mumile pădurilor, codrilor şi ce naiba mai există. Într-un concurs de hidoşenie, le-aş spulbera. S-ar sinucide de oftica , mai ales că frisonul meu subţirel, m-ar detaşa la puncte. Aş plânge, da’ nu am cu ce. Ochii din dotare sunt plini de bube şi usturimea de genul „clăbuc în ochi” e permanentă. Reuşesc să mă mişc prin camera, cu pereţii după mine, evident, şi chiar să duc lingura la gură. Beau sucuri de fructe, umplu maţul cu supe şi ceaiuri şi primesc sfaturi de la rude transformate toate în doctori de infecţioase, de genul:
-Bea cât mai multe lichide! Ce ai în exterior, ai şi în interior! Dormi cât mai mult şi ţine telefonul pe lângă ţine! Dacă leşini, să ştii pe cine suni(da, mah, că leşinul e setat pe 112).
Colonul ţipă în mine, de durere, normal, iar gura mi se face pungă de la atâta vitamina C şi B-uri supte. Dar, reuşesc să dorm. Cel care mi-a rupt oasele nopţile trecute se pare că a obosit şi ciocanul de şniţele, pare că e rupt. Din când în când mă bâţâi în faţă şi în spate ca un nebun în cămaşă de forţă, cu ideea tâmpită de a-mi domoli durerile. Dar merg spre bine. Mâine mi-am propus să dau tencuiala jos de pe faţă. Am uitat cum arăt. Nici bunica mea care m-a crescut(venită în vizită) nu are curaj să mă pupe, ţinând distanţa regulamentară de un metru:
-Las’ că nu te pup! Mai bine îţi zic Tatăl nostru.

Ziua 7
Afară e senin.
Se anunţă primul vizitator (Mihaela, prietenă mea de vreo douăzeci de ani) care are marele curaj de a-mi trece pragul. Bine, face un şoc scurt, reţinut, de genul:
-Vai de capul meu cum arăţi! şi mă încurajează cu tăcerea de-un minut(timp în care se gândeşte dacă o da pe vreun leşin sau face cale întoarsă).
-Sunt bine! îi mărturisesc, deşi craterul purulent, îmbibat cu betadina, îi dovedeşte cu totul altceva.
Ca să nu vină cu mâna goală, îmi aduce Aciclovir, pentru completarea terapiei. Sunt încă sursă sigură de contaminare, dar mă anunţă că a trecut prin relaţia asta şi s-a despărţit mai uşor de el.
Danuţo, acum că pot să butonez, îmi cer mii de scuze dacă te-am contaminat, în cazul în care nu ai făcut toate formele şi modelele, şi promit ca cercetaşii, cu mâna la inima, că mă angajez să te îngrijesc pe toată perioada nenorocirii în speranţa că mă vei ierta vreodată.

Va continua.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!