La un moment dat si viata oboseşte. Ăla e momentul să te ridici. Definitiv.

 

– Ca Rocky. Al lu’ Balboa. Am văzut io filmul. Nu o dată. Dă zece ori ca să-mi reuşească upercutu’, povesteşte Tase lovind aerul, de jos în sus, gata să rupă un maxilar imaginar. Costică scuipă firul de iarbă şi îl priveşte admirativ. Şi el se numără printre fanii actorului. De asta, nu ar vrea să piardă vreun gest. În dreptul ulmului sunt strânşi toţi, că tot e sărbătoare. Miroase a liliac şi melcișori cu scorțișoară(pesemne coana mare îşi face de lucru prin bucătărie). Cerul învârte câţiva nori între ei, mutându-i de la stanga la dreapta şi invers. În atâta nehotarâre, nici soarele nu ştie ce să mai facă. Se tânguie în spatele umflaţilor, apoi răzbate cu putere, victorios, dar după numai trei minute dă înapoi ca armata lui Napoleon la Vilnius. Prin dreptul salciei, cu paşi târâţi, apare şi Florică Stan. Nevăzut de câteva duminici bune în clubul drumului.
– Hai, să trăiţi! salută el, palid. Aproape stins.

– Trăieşti, Florică şi la mulţi ani! Că, deh, azi e ziua ta.
– Aha! Să fie!
– Ce faci, mă, dă ce eşti aşa blegit? Ţi-e rău?! îl întreabă Costică îngrijorat.
– Nu’ ş cu ce dădură ăştia, mă, da’ mă lua dă ieri o amețeală și-o amorțeală… Aş sta ca prostul, în cur, şi aş plânge. Până acu’ fentai viaţa. Dă la o vreme m-a cam înfrânt. Io nu avusei nimic cu ea. Ea mă tot loveşte pă sub coaste.
Tac toţi. Tac şi scuipă firele de iarbă dintre dinţii galbeni, pricopseala tutunului. Din când în când înving cu botul bocancilor câte o movilă de pietriş peste care o păpădie cu tupeu îşi înalţă trufaşă bolta pufoasă.
– Şi ce făcuşi, mă, dă ziua ta?
– Păi, nu auzişi? Îmi făcui de lucru: mai plânsei, mai stătui cu câte un junghi în piept. Deh, aşa, să treacă timpu’!
– Plânsăşi dă ziua ta?
– Păi, aşa, ca toţi ailălţi, în zile fără importanţă? Are şi plânsul valoarea lui. Am mai plans io şi în alte onomastici şi aniversări, da’ azi mi se păru cam stereotip, aşa că adusei o notă dă depresie, ca destincţie, înţelegeţi?
– Mi se pare normal, completează Trifu rânjind. Le diversfici, că altfel o dai în plictiseală.
– Aha.
– Mă, Florică, io îți spun sincer, îmi dădui sama că păţişi ceva, că mă puse Rodicuţa să te sun dă dimineaţă, dă la cafea. Să te complimentez. Sunai. Telefonu’ închis. Insistai. După cinci insistări, să ştii că renunţai. Crezui că petrecuşi cu George Teiuleţ, că se auzii muzica până spre dimineaţă, când începu coana mare să strige că s-a întors tica după front.
– Nţ, nu fusei. Dădui telefonul încet și mai stătui de vorbă cu Dumnezeu. Mai mult io. El cam tace.
– Şi? Vă puserăţi de acord cu ceva?
– Nu,  doar că trecu repede ziua. Pă la jumătatea discuţiei, dă atâtea gânduri şi întrebări, mă răpuse somnul. Cred că taman atunci îmi răspunse. Uite, aşa, am pierdut io cele mai importante momente din viaţa mea. Mă, cele mai grele lupte pă pământul ăsta le dai cu tine. Înţelegi? Ăi mai puternici, cedează primii.
– Dar tot primii se ridică, intră în vorbă Telu

rocky
– Şi toată lupta asta e prostească, să ştiţi. Pentru că suntem ca nişte cerşetori, mă. Dăm ceva şi ne uităm cu coada ochiului să primim. Şi, uite, aşa viaţa ne mai dă un upercut. Sau pe sub coaste. Să învăţăm. Când te eliberezi şi numai când te eliberezi de tine, oboseşte şi viaţa. Atunci, tre’ să te ridici. Când e obosită ea. Să te ridici şi să nu mai cazi niciodată. Ştiţi de ce loveşte, mă? E ca profesoara mea de engleză, din gimnaziu, care mă lovea peste dejte că nu pronunţam corect trei. Mă lovea până am învăţat corect, de-mi era mie drag cum se auzea. Ziceai că-s crescut în bătătura reginei. Aşa e şi viaţa. Te pocneşte peste dejtele sufletului până înveţi să o trăieşti. Păi, nu i-o fi ajuns şi ei, când îţi pune la picioarele sufletului atâtea lucruri frumoase, să nu bagi nimic în seamă? Bă, mă uitam pă Travel, că mi s-a luat dă ştiri. Nişte proşti spaniolii ăia! Seara, înainte dă cină, beau câte un aperitiv, apoi se strâng în pieţe şi dansează. Îşi înfig ochii în tava, aia, rotundă dă pă cer, de-i zice soare şi-l privesc cum îşi dă bucuros sfârşitul. Şi zâmbesc cam cum zâmbeşte Ghergina lui Moise când ajunge în dreptul magazinului. Aşa, pierdută. După ce scapătă soarele, dansează. Să bucură din nimic. Nouă ne e frică de orice. De decizii, de alegeri. De viaţă. Ne e frică să trăim. Am primit un dar şi ne uităm la el ca proştii. Apoi, pentru că nu ştim ce să facem cu el, dăm vina pe alţii. Sau, pentru că tot ne e la îndemănă, ne îmbrăcăm în depresii. Şi uiţi ce însemni, cât valorezi. Uiţi şi dai vina pe alţii. Bă… și ştii ce reţin ei? Exact lacrimile ălea şi urâciunea ta. Restul, oricât de bun ar fi, dispare. Oricât de strălucitor ai fi în rest, se pierde. Una e să spui ce simţi, ce crezi, fără să ai  vreo remuşcare, alta e să te laşi jos, chircit, şi să le încasezi….
– Florică, zău că tu pierduși timpu’ dăgeaba! realizează Tase. Ce spuseși tu sună exact ca ca ce i-a spus Rocky lu’ fii-so, când o luase el, așa, mai mult pă stânga. Stai să-mi amintesc! și caută în memorie replica pe care a memorat-o ca Psalmul 50.  “Undeva de-a lungul timpului, te-ai schimbat şi ai încetat să mai fii tu. Ai lăsat oamenii să arăte cu degetul spre tine şi să îţi spună că nu eşti bun. Şi când lucrurile au început să meargă prost, ai căutat ceva sau pe cineva pe care să arunci vina pentru că lucrurile merg prost. Lumea nu este tot timpul însorită şi plină de curcubee. Lumea poate fi un loc dificil şi plin de răutate. Şi nu ma intereseaza cât de dur eşti, te va lovi şi te va ţine la pământ veşnic, dacă o laşi. Nici eu, nici tu, nimeni nu poate lovi aşa puternic cum te loveşte viaţa. Dar nu e vorba despre cât de tare poţi să loveşti, ci despre cât de tare poţi să fii lovit şi să continui să mergi înainte. Aşa se câştigă luptele. Acum, dacă ştii cât valorezi, du-te în lume şi cere ceea ce valorezi. Dar trebuie să fii dispus să fii lovit. Şi nu ai voie să araţi cu degetul şi să spui că nu eşti ceea ce vrei să fii din cauza altora. Laşii fac asta iar tu nu eşti un laş. Eşti mai bun de atât. Eu te voi iubi orice ar fi. Dar până nu începi să crezi în tine, nu ai o viaţă.”

Stau toţi, ca la cinema, şi nu ştiu dacă memoria lui Tase e motiv de admiraţie sau cuvintele lui Rocky. Aşa că, preferă să toace iarbă şi să caute chitanţe vechi prin buzunare.
– Fu frumos la biserică! Ne dădu şi salcie…sparse tăcerea Adelin.
– Asta e, adaugă zâmbind, pentru întâia oară Florică. Fiţi precum copiii!
Din dreptul bucătăriei, coana mare îşi şterge mâinile pe ştergarul cu bujori roz căpătat la pomana Valericăi, acum două săptămâni, şi-i caută cu privirea printre ulucile gardului.
– Care veniţi, mă, la melcișori?
Drumul se goleşte încet, iar firele de iarbă, rămase în urma lor, se lasă într-o parte, răfăţate de vântul, subţire, de primăvară pământească.
– Cum, mă, macaronarul ăla spunea vorbele, ălea, de duh?
– Aha! Tre’ să ai sânge în vene să persiflezi viaţa. Înţelegi come stă treaba?

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!