Legături puternice

Adie vântul. Nici el nu e dumirit de ce şi încotro. Când o ia spre vale, haiduceşte, când se râzgândeşte brusc şi se întoarce spre dealurile cu vii, de parcă cineva l-ar goni cum goneşte o cloşcă furioasă un pui galben, de raţă. E linişte în sat şi e bună liniştea asta. Mai potoleşte din goana gândurilor, din urletul grijilor. În Primărie miroase a cafea de zici că toate boabele Braziliei cresc, de fapt, printre dosarele funcţionarlor. Cine lucrează în cea mai importantă clădire a comunei, imediat după biserică, se recunoaşte după miros. Până şi sicilienii s-ar îngălbeni de invidie. Şi, cum să-ţi spun despre ăştia, dar dacă nu ai ştii că au spitale, ai crede că se nasc direct în cafenea. Mirel e trist. E trist bine, cu cearcăne pământii, păr ciufulit, barbă mare şi mers greu, de inegalabilă greutate emoţională. Costică nu e trist şi nici treabă nu are, dar mirosul cafelei îl opreşte în faţa primăriei, apoi, cu un etaj mai sus, în dreptul biroului lui Mirel.
– Hai, să trăieşti, Mirele! se bagă în seamă Costică. Bă, ce dracu’ faceţi aci, zi de zi? Terminarăţi menta şi trecurăţi la boabe de cafea?
– Trăieşti! răspunde Mirel de parcă nici nu ar exista.
– Ce ai, mă? Ce păţişi? Ce e cu faţa asta? Probleme la muncă?
– Nţ!
– În căminul conlocatar…aaa..conjugal, pardon!?
– Nu, mă!
– Auleu! Nu-mi spune că vine soacră-ta dă Paşti!
– Nu vine, mă. Alta e problema şi… e gravă.
– Mai gravă decât leurda coanei Joiţa?
– Îhi!
– Mirele, uite care e treaba: îmi spui sau nu!? Că dacă e nu, eu tot intrai pentru o cafea. Deci, te ascult!
Mirel nu are scăpare. Nici nu ar vrea. Chiar ar vrea să dea jos din povara pe care o cară de cinci zile întregi. Se usucă zi lumină. Noroc că mănâncă noaptea pe furiş, altminteri s-ar înşira pe drum ca firimiturile dintr-o felie de pâine.
– Costică, fii atent la mine! Vreau să-mi răspunzi la întrebarea asta. Unde e umorul din noi, mă? De ce ne mor primăverile în suflet? De ce trec pe lângă noi clipele, iubirile, emoţiile? Unde e scânteia din noi? Am stat şi m-am gândit. Nopţi şi zile. Uneori şi la rând. Io cred că rostul nostru e să ne minunăm. Înţelegi? Tu îţi mai aminteşti cum se minuna Adelin pe când nici nu făcuse un an? Cum vedea câte ceva nou, cum făcea nişte ochi mari şi se umple de o lumină, aşa, pe tot pieptul şi râdea de-ţi topea sufletul. Şi tu te uitai la el ca prostul şi te întrebai ce dracu găseşte el frumos într-un şerveţel de se bucura atâta? Apoi, când a crescut ai avut tu grijă să-i dai peste mână şi să-i spui că asta e caca, că asta pute, că asta nu e bună, că asta e otravă…şi, gata, s-a dus magia! Ai făcut din el un nefericit …. Ce făcurăm, mă, cu moştenirea genetică?
– Dracu’ ştie! Or fi furat-o şi pe ăsta, cum furară o ţară întreagă.
– De când nu ai mai văzut tu un român să râdă din toţi plămânii, cu băierile inimii desfăcute? Zi tu! Io mă chinui de o săptămână întreagă să înţeleg. Mă doare sufletul, mă. Mă doare cum m-a durut când a murit Dobrin. Ce lăsăm noi în urma noastră? Românul nu mai are umor. Gata! A dispărut ca dinozaurii! Măcar ăia ştim de ce au dat colţul. Românul se născuse poet. Realizează şi tu acest aspect divin. Cum a ales El din toţi omenaşii pe care I-a creat taman pe noi să reprezentăm actul artistic în univers. Că nu e la îndemâna oricui să se ocupe de partea frumoasă a lucrurilor, partea sensibilă, a emoţiunii, a vibraţiei cosmosului prin cuvânt. Păi, nici nu făcea românaşul trei anişori şi scria o baladă. În clasa a doua avea, deja, trei caiete cu poezii cu rimă. Pline. Mă doare sufletul când văd că în comuna noastra nu există niciun consumator de artă, de literatură, de umor. Nu mai zic de faptul că nimeni nu creează aşa ceva. Plânge sufletul în mine. De trei zile sunt ca mioara din baladă, inima nu-mi tace.
– Ar fi trebuit să fie gura.
– Ha?
– Aşa e în baladă: gura nu-i mai tace.
– Lasă, mă, mie nu-mi tace inima de durere.
– Păi dacă-ţi tace, taci şi tu. Etern.
– Moare hazul românului, ne stingem ca neam, Costică, lasă dracu’ asemuirile cu ad literam baladă. Nu e de ajuns că suntem stinşi şi trişti? Sau trişti şi stinşi. Mai pâlpâie o flăcăruţă, o ceva cu diminutiv, în noi. Asta la câte un banc bun. În rest..nimic! E clar! O să ne facă o colonie de trişti jeluitori. Băăăăă, o să ne bântuie Decebal şi Traian.
– Traian, nu!
– Păi, ăsta, ce are?
– Tocmai că nu are.
– Ce?
– Nu ce. De ce? Simplu. Nu are dreptul.
– Păi, ce, mă, nu e de al nostru?
– Nţ!
– Da’ al cui?
– E împrumutat.
– Du-te, mă, dracu’! Cum să fie împrumutat dacă scrie în carte că e strămoşul nostru?
– Scrie, da’ nu era din neamul lui Decebal. Era duşman. Leşinaţi după bani. Au venit peste noi să ne cucerească.
– Să mori tu! Ia, uite, bă, am trăit 44 de ani în minciună! Credeam că e leat cu el.
– Nu prea.
– În fine, ne băntuie Ştefan, Cuza, Ţepeş, Creangă, Sobieski, Meşteru’ Manole, Carol, ăştia, toţi, din cartea de istorie.
– Nu chiar toţi, da’ înţeleg ideea. Mirele, te ştiu de când am supt la ţâţă, că nu degeaba spune tanti Mărioara că suntem fraţi de cruce. Nu mă impresionezi. Tu nu te perpeleşti, aşa, că a murit hazul românului. Brusc şi din seninul cerului. Clar ai un interes. Şi nici nu te-am auzit vreodată să te plângi că nu are comuna vreun om de cultură. Avem destui pescari. Deci, te ascult!
– Bine, îţi spun. E groasă treaba. Dacă până luna viitoare, când ne vizitează Ministrul, nu facem rost de un om de cultură, dracii ne-au luat! N-avem decât să ne luam toţi concediu fără plată. Punem lacăt pă primărie şi dăm drumul la câini.
– Mirele, fii sincer: tu când iei pastilele ălea, de cap, le iei cu apă?
– Cu!
– Ia-le cu mai multă, că nu-şi prea fac efectul!
– Nu-şi fac, mă! Nu-şi fac, că e consumul în mine ca în Arizona, în buncărele ălea. A dat norocu’ peste noi, avem fonduri de accesat pe cultură de o sută douăjdă mii dă euro şi noi suntem marţieni. Nu ne era şi nouă bine cu nişte bani în buzunar? În buzunarul comunei, vreau să spun. În toate comunele găseşti o fiţuică, ceva, vreun scriitoraş amărât, vreun poet. Numai la noi, nu!
– Păi, dacă nu l-a născut mămica lui?!
– Păi, io ce căcat mănânc, mă? Dacă nu ie născut, pa fonduri! Pa, imagine buna la minister! Pa plecare in Caraibe precum îi promisei nevestei.
Costica e total surprins de suferinţa lui internă, emoţionantă într-un anume fel. Ar vrea să-l ajute cumva. Ştie cum e când îi promite ceva Rodicuţei şi nu se ţine de promisiune. Ştie şi ce culoare are dezamăgirea de pe faţa ei. Galben stins. Că dezamăgirea Rodicuţei are culoare. De asta înţelege focul intern al lui Mirel.
– Mirele, te ajut eu! Scriu eu ceva până luna viitoare.
– Tu faci mişto de suferinţa mea? Ce dracu’ scrii tu, mă?
– Proză, deşteptule, proză. Ia cere-i Rodicuţei scrisorile de dragoste pe care i le-am scris în armată! Peste 150. Să vezi unde era Cehov de România, că Salami avem destui….
– Tu îţi baţi joc de mine? Şi ce poţi să scrii până luna viitoare?
– La o carte, îţi spun de acum, nu mă bag. Aici tre’ să ai inspiraţie, un mediu adecvat actului artistic şi io nu am decât bucătăria de vara şi ăla e teritoriul sfânt în care îşi mişcă viitoarele moaşte coana mare şi grădina mică, aia, între coteţul lui Samson şi al caprelor. Deci, nimic care să-mi producă seroto-adrenalino-inspiratiune, dar cre’că pot să-ţi scriu un scenariu scurt. De teatru. De actori nu ducem lipsă. Coana mare ar exalta. Nu ai văzut ce circ e în comună? Teatru scurt. Fo două, trei scene. Maxim patru.
– Mirel e nedumerit. Înmărmurit ca piatra lui Cehov, dar mai ales nedumerit. Şi asta e mai rău decât înmărmurit. Să fie adevărat?
– Costică, nu am de ales. Te investesc cu cea mai grea misiune care i-a fost dat vreunui muritor în viaţă de la Prometeu în prezent. Fii atent să nu superi zeii.
– Care zei, mă?
– Ai timpurilor noastre. Don primar, spre exemplu.
– Mirele, dacă se pune probleme aşa, io renunţ la idee. Io fac asta pentru tine şi de amorul artei, să-mi mai dezmorţesc puţin degetele, că prea se înţepeniseră. Deci, ce să fie? O comedie?
– Aşa! Bravo! Comedie să fie, că nu mi-am spart plămânii degeaba. Poporul are nevoie de umor.
– Şi ce titlu îi punem?
– Păi… asta nu ştiu, mă! Ce dracu’, tu eşti scriitorul! Nu pot io să intervin în actul tău artistic. Nimeni nu are voie. Emit decizie în acest sens.
– Lasă, mă, nu e cazul!
– Stau amândoi cu ochii fixaţi între roţile carului cu boi semnat de Grigorescu. La cum îl fixează ai crede că vor să-l mişte trei paşi mai încolo, să-şi mai dezmorţească şi boii copitele.
– Ştiu! Nevastă-mea se uită la o telenovelă, un serial turcesc de mare succes. Au fost nevoiţi să ceară fonduri de la stat să prelungească serialu’, că altminteri se lăsa cu război civil şi internaţional. Intrase în grevă toată populaţia muierească, iar a bărbătească se ofilise de foame. Milioane de telespectatori au cerut o continuare. Tu îţi dai seama? Şi io cred că de la nume vine succesul, explică Mirel
– Cum se numeşte?
– Legături puternice. Io zic că ar fi bine ca piesa ta să se numească la fel.
– Nu se poate!
– De ce?
– Dacă folosim titlu şi afla ăia, plătim drepturi de autor de ne ustură şi-n cur. E treabă serioasă cu drepturile de autor.
– Auleu! Păi, şi ce facem?
– Ce să facem? Bem o cafea.
– Ajută?
– Ajuta. Se deschide canalul energetic către inspiraţie. Ceacra 3, culoare roz.
– Serios?
– Serios.

va continua

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!