Mă recomandă… ninăiala.

 

Am un curcan. M-au pricopsit finii cu ocazia botezului. La început era timid(deh, străin de curte). Dacă am văzut aşa, i-am făcut intrarea la găini, că io am găini educate, firi sensibile, nepretenţioase de fel. Când au văzut roşcatele ditai namila au început să se îngrămădească-n gard de ziceai că-s dinamitate. Băiat subţire, stânjenit de situaţie(mi-a părut mie), s-a comportat ca un cavaler vreo două zile, după care le-a luat la fugărit de nu le mai ajungeau aripile. Sătulă să le tot scot gâturile din gard, i-am făcut buletin de gădiniţă.

ambulsntaCând s-a văzut curcanu’ singur, s-a pus pe gulgait. Gul, gul, gul….gul, gul. A ţinut-o, aşa, vreo trei zile până s-a întors acasă Jumulitu’, un porumbel crescut de noi, şi-a dat-o pe pace. Pesemne şi-a făcut prieten. Minunea a ţinut, ca-n poveşti, exact trei zile,  până a apărut o porumbacă mândră care mergea pe coama casei mai ceva ca modelele Victoriei, pe podium. Într-o seară l-a luat cu ea pe îndrăgostitul Jumulit şi… duşi au fost. Curcanu’ a rămas cu buza umflată şi io…cu liniştea. De tristeţe i-a dispărut graiu’ şi mie sunetele din cap. Eu, de bucurie, am bătut drum pe la icoane cu închinăciuni de mulţumire. Vreo două săptămâni am avut pace. Nici gulguit în toiul nopţii, nici la cinci juma’, nici la prânz, nici pe seară. După… a scăpat de depresie şi i-a revenit graiu’. Gulgăia namila de-mi sărea inima din piept. Simfonia a Va? Ha! Mare fâs. Ca să fie treaba, treabă, pe lângă gulguială, mi-a lovit urechea internă şi ninăiala lui Adelin. Toată ziulica sta  pe bicicleta şi imita ambulanţa.
O zi, cu gândul că e doar copil, am înghiţit şi ninăiala lui şi simfonia curcanului, dar ieri, cu creierii pe bigudiuri, m-am dus glonţ la Costică… să vad care e treaba. În faţa porţii, Adelin, ninăia de zor, roşu în obraji, ca după o porţie zdravănă de colindat. I-am întins o acadea cât să-i astup gura, să-mi pot spune apăsarea. Ninăitoarea mi-a zis un săr’na scurt şi-a întins-o pe uliţă. Ninăind. In curte,  Costică muşca din cuvinte, folosind înjurături uzuale, prins între zid şi cazan. Avea treabă.

– Tu-i mama mă-sii, curgi, hă? întreba el cazanul mut. Mă, Rodicuţă, ia, adă tu, repejor, nişte lemne, că se duce focu’! Iete, mă, cum curge iel, cum curge ziua omului!
– Ce faci, Costica? îl întreb pe nesimţite.
– Oooo, săr’na vecină! Ete, făceam o conversaţie cu cazanul! şi, întorcându-se către sursa fericirii lui, strigă cu toată omenia unui român cinstit:
– Rodicuţooo, hai, încoa, că ie vecina pă la noi! Şi scoate s-o bucată dă şorici, să simtă şi vecina gustu’ ţuicii adevarate!
Rodica apare în pragul uşii, mă caută cu privirea şi, brusc,  se înseninează. Mai întâi mă strânge-n braţele muncite, mă săruta pe obraji, şterge un scaun mic cu ştergarul din mână şi se face nevăzută.
Până apare cu şoriciul, intru direct în subiect:
– Mă, Costică,  ce are copilul, ăsta, al vostru, de ninăie? Mi-e teamă că dacă o ţine aşa, fie îmi dă curcanu’ în gălbinare, fie fac cu capul în urgenţă.
Costică oftează lung, vinovat, îşi şterge fruntea asudată cu o cârpă murdară şi, încearcând să-şi găsească cuvintele, admite că ninăiala i-a dat şi lui de cap.
– Vecină, n-am ce-i face! Io i-am zis să se potolească că, deh, aud şi io curcanu’ cum se perpeleşte, cum latră Samson şi juma’ din câinii de pe drum, da’ n-am ce-i face. Să-l duc la vreun psiholog, ceva? Ninaie şi-n somn. De ce ninăie? si-mi pasează întrebarea pe nepregătite.
– Nu ştiu, vecine. Pentru mine e ca una din enigmele Terrei. Sincer, nu am unde s-o încadrez.
– Vă spun io: din cauza mea, recunoaşte resemnat. Acu’ vreo săptămână a venit de la şcoală şi m-a rugat să-l ajut la teme, că cică doamna i-a pus să picteze, în legea lor, o scena în care intervin, ăştia, de la 112. Io i-am spus să deseneze un foc, o ambulanţă şi să scrie mare 112.
– Bă, tăticule, zice, să scriu şi cum face ambulanţa?
– Scrie, mă, dacă eşti dăştept! Cum face ambulanţa? îl intreb io. El zice:
– Ni-no, ni-nooo!
– Aşa, mă, l-am încurajat io, exersează! Exersează în sensul bun, îşi explică Costică intenţia. Adică să înveţe la modul general, să exerseze cu scrisu’, cu pictatu’. El, săracu’ a înţeles să exerseze cu ninăitu’ şi s-a pus pe treabă. Întâi am zis că până-n noapte îi trece, că face şi el, aşa, de încântare. Din a doua zi a început să ninăie şi în somn. Deh, îl felicitase doamna!
Oftează lung. Io, tac.
– Alaltăieri, continuă Costică povestea, a bătrână, a lui Dodel, a păţit-o rău. A căzut în casă, între plită şi căldarea cu apă. În leşin. Când au găsit-o ai casei i-au dat când cu spirtu’, când cu ţuica(că-i simte mirosul din drum), când cu lumânarea aprinsă. Nici chip de reveneală. Dacă au văzut ei, au sunat la salvare. Adelin era pă drum. Îşi făcea de lucru cu ninăiala. Când au auzit sunetul, au pus mana pe baba şi, hop, cu ea în pătură, să o ducă la poartă. La poartă, să uitară în stânga: nimic. În dreapta: nimic. Mă, să fie! Când îl văzură pă Adelin ninăind, s-au crucit. Jurai că e ambulanţă. Acu’ ce sa facă cu baba? S-o ducă în casă? Dacă venea salvarea? Aşa că, au ţinut-o pe-a bătrâna, ghem, în pătură, fo’ juma’ de ceas, pâna a venit salvarea. Le ieşiseră ochii în cap ca ăi de broască ţestoasă. S-a jurat Dodel că dacă-l mai prinde cu bicicleta pe drum, ninăind, îi desumflă roţile şi pe noi ne pune pe acatiste, ca tot ie vecin cu parintele.
Eu nu mai tac. Leşin. De râs. L-aş pupa dacă ar fi lângă mine.
-Mă, vecină, suntem nedormiţi tot ca dumneata, dar mâine merg la şcoală. Merg să-i sugerez învăţătoarei sa-i pună, naibii, să picteze vreo bancă, ceva. Şi, s-o astâmpăra, că doar nu o face ca banii. Mă, Adeline, treci încoa’, că te jumol dacă mai aud că ninăi! Ete, se supără vecina că-i îmbolnăveşti curcanu’ şi nu mai pupi ciucalăţi şi prăjituri! îi strigă Costică, făcându-mi complicitar cu ochiul.
Adelin intră pe poartă, reazămă bicicleta de gard, se agaţă de-o trotinetă albastră, îşi pune casca, trimfal,  rânjeşte către noi şi-o întinde ninăind din toţi plămânii.
– Pai, ce, e prost? se întreabă Costică, aruncand şapca de pământ.
– Măcar are talent! mai apuc să spun.

2 Comments

  • Ade 22 mai 2016 Reply

    Scrii atât de frumos draga mea.
    Întâmplările astea mai ales, au un iz deosebit. Mă duc cu gândul la copilărie, la timpuri dintr-o altă lume, parcă
    Sa le pui intr-o carte, o carte cu povesti nemuritoare.
    Pup cu drag fata frumoasa 😘😘📖
    👏👏👏👏👏

    • Zăpăcita Creaţă 23 mai 2016 Reply

      Ade, iti multumesc cu inima! Sper sa imi fac curaj, sa le strang si sa le pun intre coperti. Curand. Pup si eu draga mea, draga!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!