Măcar pe „feisbuc” să arătăm fericiţi

Foaie verde de trifoi,
Vara e pusă pe noi

– Lasă, coană mare, las’ să fie cald, să ne mai dezmorţim încheieturile, nu te mai văieta! Destul că tremurăm şase luni într-un an. S-au dus de suflet anotimpurile. Au mai rămas gerul şi canicula. Şi după astea urmează apocalipsa, că tot ce are un început, are şi un sfârşit. Deci, noi nimerirăm bine, le trăirăm pe toate.
Coana mare nu e convinsă, drept pentru care îşi vede în continuare de vişinele pe care le îndeasă în gură, câte un pumn odată, scuipând sâmburii într-o găletuşă de plastic în care a fost smântână. 25% grăsime. Cam fără gust, cum sunt mai toate produsele din magazine. Cu stânga flutură în dreptul nasului un evantai alb, souvenir de la nunta Riţei lui Coşcodel şi cu dreapta se serveşte. În dreptul nucului e la fel de cald ca în restul curţii, singura diferenţă e umbra pomului care se lasă pe-o parte, peste curtea găinilor care stau cu ciocurile deschise de parcă s-ar împărtăşi toate deodată. Nucul nu e din cei buni, face nuci mici, seci, dar e suflet şi face  umbră deasă. Ăsta e singurul raţionament pentru care Costică nu l-a tăiat. Nuci produce ca unul de soi, că e vrednic ca stăpâna, Rodicuţa, dar ca să le spargi ţeasta trebuie să dai serios cu ciocanul. De trei, patru ori, până se desparte coaja cum desparte o corabie liniştea unui ocean. Apoi, ca să ajungi la miezul uscat nu poţi  decât să te foloseşti de un cuţit cu vârful ascuţit de vreme, alminteri acolo moare miezul, în pântecul nucii. Cuţitul coanei mari are are cel puţin 20 de ani. L-a primit ca zestre de la Culica, soacră-sa.
– Parcă e mai răcoare aci decât la mine, se bagă în seamă Leana lui Mitroi, transpirată toată. Anunţară 42 dă grade la sfârşitul săptămânii. Gaia ne-a luat! Nu ai unde te piteşti decât în piscina primăriei sau în beci, lângă butoiul cu murături. Auzişi ultimele noutăţi?
Coana mare toacă bârfe cum toacă Adelin frunze de dovleac porcesc la raţe. Mărunt. Insistent. Le bagă la cap şi le reface a doua zi, de dimineaţă, la cafea, dar de două săptămâni nu a tocat decât nervii cameristelor de la hotel Oltul. Din Olăneşti. Proaspăt renovat, dar nu pe gustul coanei mari.
– Nu prea. Abia ajunsei de la Olăneşti. Ce se mai întâmplă?răzbeşte curiozitatea
Leana îşi face loc în fotoliul din răchită, trage în dreptul ei carafa de limonadă, deşi nu o invitase nimeni, caută din priviri un pahar, îl găseşte şi-şi toarnă băutura fără să bage în seamă privirea mirată a coanei mari.
– Asta, a mică, a lu’ Bălţatu, plecă la mare cu toţi verii, inclusiv cu Floarea şi Vasile. Umplură feisbucul cu poze: cu bot, fără bot, cu colac, fară colac, cu pahare de bere în mână şi cocteiluri din ălea, închipuite, şi în dreptul lor treceau numai inimioare. Noroc cu băiatul ăsta care inventă feisbucul, că poate lumea să se amăgească mai lejer, că nu e uşor să trăieşti amăgindu-te. Nu e uşor. Rânjesc la telefon şi se pupă de zici că ei nu funcţionează pe altceva decât pe iubire şi la ei în bătătură e veşnic ceartă şi înjurătură. Dar important nu e ce e în bătătură, ştii, important e ce laşi să vadă lumea. Păi, Floarea se trezeşte de la trei, face două feluri de mâncare, hrăneşte animalele, face curat la vaci şi până se trezeşte Vasile, la 9, e gata totul. E atât de gata că o înjură doar de mamă. Dacă o înjură şi de tată înseamnă că nu e gata cafeaua. Dar când merg la nunţi şi evenimente, se cuibăreşte lângă el, rânjeşte, îi îndeasă un cot în coaste şi-i spune să se prefacă şi el că râde, să vadă lumea că are bani, trece în dreptul ei o inimioară, deşi ar vrea să-l strângă de beregăţi, apoi ea pleacă la masă şi el cu băieţii la o tărie. Se mai întâlnesc acasă, dimineaţa, când o strigă Viorica la poartă s-o întrebe de când se au aşa bine, că doar cu o zi în urmă se certau de se clătina hambarul.  Asta e patima românului, să se amăgească, să arate ce nu e. Are nevoie şi de aprobarea lumii şi de invidia ei. Cu cât invidia e mai mare, cu atât creşte numărul de poze cu inimioare şi “mă simt fericit”. Că el după ce pune poza se simte de căcat, ştie doar Dumnezeu. Atât. În loc să facă ceva să fie fericit, caută cât mai multe poziţii de rânjit la aparat. Noroc cu “sunt in direct”, că mai vedem şi noi pe unde umblă lumea. Asta e treabă de tehnologie. Păi, în trecut, aflai la câteva zile unde a fost cutărescu. Acu’ îl vezi cum se îmbată şi se scuipă în direct. Mare e tehnica asta! Aşa…doi! Frusina lui Liţu făcu gem de zmeură după reţeta soacră-sii. Gustai şi io şi Tanţa lui Trifan, că tot veni în capul dimineţii, la cafea. Da’ nu prea fu încântată. Ea era preparată să guste din ceva mai sofisticat. I-auzi a dracu!mai sofisticat. Zici că e crescută în buricul Parisului. Mie mi se păru bună, dar mai nelegată ca anul trecut, însă bună, aromată. Nu ştiu ce mai puse în ea, că reţeta e secret. Mitrel se mută de la cârciuma lui Tudoran de când l-au dat în gât vecinii că lucrează la negru. Păi Tudoran e alb de când l-a născut mumă-sa, ăia sunt orbi? A trebuit să vină naşu’-so, colonelul, să vorbească la forţele de muncă. Noroc cu el, că l-au scutit de amendă. Aşa, a bătrână, a consilierului din Primărie, muri săraca după trei luni dă chin. Piele şi os. Care cum ajungea cu lumânare în dreptul ei, se speria de ziceai că intraseră într-un mormânt din ăla, egiptean. Mumie era, saraca, şi-o primeniseră într-un sarafan albastru- n-a purtat ea nici în şcoală, că nu avea- şi peste el i-au pus un jerseu vernil, din mohair sălbatic, cumpărat acu’ treijdă ani pentru nunta lui Gicu, că a făcut-o într-o iarnă. Nunta, adică. Şi atât i-a plăcut jerseul ăla, că i l-au pus peste sarafan şi în cap o pălărie bej cu trei trandafiri. Cred că turbează de cald în împărăţia cerurilor. Ăştia, cu siguranţă, au fost beţi când au îmbrăcat-o aşa. Nu m-aş mira să-i bântuie vreo săptămână, înghesuiţii dracului. Să o îmbraci tu în sarafan albastru şi jerseu gros, dă mohair. Întâi te speriai, apoi o dădeai pe râs. Aaa, uitai să-ţi spui: în picioare avea nişte sandale, bagseamă să dea cu pălăria. Io cred că s-au gândit că poate intenţionează să meargă la plajă şi să fie pregătită. După pomană, ai lui Ciugulete se luară la ceartă pentru un scaun de plastic. Verde. Săndel susţinea că i-l dăduse cu împrumut cu o lună în urmă, Ticu se jura că era al lui, din pătul, şi se aşeza pe el când tăia via. Când a văzut Maricica, nora mumiei, a sărit la ei: Bă, băteţi-vă, înjuraţi-vă, strângeţi-vă de gât, dar nu vă scuipaţi, că e lucru ţigănesc şi se uită lumea! Şi nu s-au scuipat, că pe Maricica o respectă toţi. Au spart doar tuciul cusaramale şi celularul secretarului. Doar  de drăcuit s-au drăcuit mai mult. Exact până a intervenit popa şi i-a liniştit cu câte o carte sfântă în freză, că la busuioc nu au reacţionat. Noroc că s-au luat la ceartă imediat după colivă, că altminteri se alegea praful de pomană. După ce că mumia era îmbrăcată ca o sperietoare de ciori, se mai învârtea în mormânt şi din cauza scandalului din curte. Acu’ se liniştiră. Un sat de proşti. Doamne, ce căldură! Şi, la Olăneşti cum fu? Fu bine?

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!