Nu am nevoie de îngeri… sus!

 

Merg încet, repetat, și nu e un joc de cuvinte, chiar asta fac. În plus, îmi trebuie secunde bune să îmi caut cuvintele și nu pentru că nu le-aș avea, ci pentru că se pun de-a curmezișul și-mi trebuie secunde bune să le așez în matca lor. Nu-s eu de vină, ci vestibularu..una bucată sindrom vestibular, vertiginos. Adicătelea sunt precum copii. Mă dau zi și noapte, continuu, în carusel. Mersul vine singur, de la sine, când știu ce zâmbet mă așteaptă la capătul lui. În cameră e cald și-atât. Sau așa mi se pare. Afara, oricum, sunt 30 de grade. Pe hol, de la intrare, îmi intră-n nări un miros înțepător, confuz(dezinfectant și-o levănțică, probabil un balsam de rufe) și-l duc cu mine până-n camera ei. Ea doarme. Își numără îngerii, în vis, căci pare a zâmbi. Mă așez cu grijă să nu-i tulbur visele, și-i mângâi obrajii-bujor, cu mâinile fierbinți. De dor. Abia aștept să îmi audă glasul! În neputința bolii s-a transformat într-un copil. Râde cu cerul minții și când îmi sărută obrajii îmi topește toate grijile, apăsările, neputințele. Îmi răsar cristale în ochi când îmi atinge mâna :

– Tu când veniși?
– Acum, măiță!
– Păi, cu ce sosiși? Veniși pe jos?
– Cu mașina, garofiță(așa-mi spunea când eram copil: pupu-te mama de garofiță!).
Mă pipăie, îmi verifică nasturii și-mi povestește nefăcute:
– Iete, acu’ venii și io. Fusei la deal. Lasai tot porumbul acolo. Să facă ei ce-or vrea cu el! Tu cu ce veniși?

copil

Zace de luni întregi, dar mintea ei face tot făcutul tinereții: merge la câmp, bate putineiul, pune untul pe pâine. Cred ca  de atunci am patima untului pe pâine. Făcea bunica unt, galben, gras, și-l punea în străchini rotunde. Îl ascundea de curiozitatea soarelui în camera rece și-l lăsa la odihnă până făceam eu ochi. Apoi tăia pâinea felii groase, îl întindea mărinimos, umplea o cană cu lapte, trăgea soarele în dreptul meu și-mi chema dimineața. „Hai, garofiță, la masă!” Deasupra capului meu vorbea radioul bunicului. Mic, pătrat, pătat pe la colțuri de var. În el încăpeau toate vocile artiștilor. Tare îi plăcea bunicii populara! Întindeam brațele, căutam cu privirea grădina și, din dreptul ferestrei mici, mă umpleam de verde, roșu, albastru. Doar trei rândunici pierdute spărgeau liniștea dimineții. Nucul mă aștepta. Mirosea a pace și fericire. Vara îmi intra în toate colțurile sufletului și-mi domolea bucuria care-mi spărgea pieptul. Bum-bum, bum-bum! Tică, bunicul, sta potolit sub vie. Picior peste picior. Trăgea, scurt, din țigare și-și făcea planuri pentru blocul ce urma să-l ridice. Ticuță al meu era constructor. Tică Țiliment. Monument de omenie. Îi ieșea Dumnezeu prin mâini și iubirea prin ochii mici, căprui, cu care îmi îmbrăca clipele. Nu aveam nici opt ani când a plecat la cer.

– Nu vine, mândra, Tică?
– Vine, las-o ușorel! Sigur vorbește cu nucul(nucul, tăiat acum, era odihna verilor mele. În el urcam să-mi spun povești). Și apăream. Cu părul ciufulit ca mătura Rodicăi cu care ușuia găinile ce intrau între răzoare. Râdeau amândoi în bătătură. Crescuse trifoiul bătut, fir peste fir, covor de minunare. Acolo-mi întindeau o pătura, să-mi fie de stat, și mă atenționau să nu fug pe poarta mare. Și..stam cât să aud planurile zilei și sporovăiala din bucătărie: taca, taca, taca, taca…apoi plecam.

-Băi, Țiliment, du-te, mă, că asta mică, a dumitale, aruncă cu pietre în fântână, la ai lui Glojan. E plină toată de talaș.
-Fă, Gherghino, vezi că nepoată-ta rupe gardul cimitirului, să facă trăsură de cai. Fugi de ia-o acasă, că noi o gonim degeaba!
-Doamne, pupa-Ți-aș tălpile și tu pe ale noaste, Ioane, asta mi-a mâncat ficații! După ce intra în posesia mea și mă certa vocal, să vadă lumea educație dată, mă așeza-n cămăși curate, mă amenința că mă trimite de la ea, apoi…de drag, îmi săruta obrajii și îmi alinta clipa.
Așa m-a iubit bunica. Constant. Apoi, din ce în ce mai mult. Am fost pe rând: garofiță, luceafăr, păsărică, raza lunii. Îmi apropii capul de al ei ca și când aș vrea să-îi transfer toate amintirile timpului. Nu știu dacă mă recunoaște mereu. Am eu credința personală că, de fapt, ea mă recunoaște cu inima. Acum sunt pe rând: Culica, Leana, Maria…toate surorile ei.
– Păsărică, îi șoptesc la ureche, cum îmi alinta ea copilăria, ce faci?
– Păsărica…o să moară! îmi răspunde la fel de șoptit. Și, în clipa aia, cu adevărat, toate lumile mele, mor. Se sting sufocate de lacrimi. Durerea sfâșâie ce-a rămas din sufletul neatins și-mi caut variante de iertare pentru tot ce nu am făcut sau spus.
– Nu mori, păsărică! îi răspund cu noduri în gât. Și, în minte, adaug: nu am nevoie de îngeri sus! Trei dintre ei s-au dus.

4 Comments

  • Muchinuța 9 iunie 2016 Reply

    Ah, garofițo-păsărico, mi-ai fiert inima de dor! De mama…Superbe vorbe am citit aici! Felicitari! Te pupă Muchinuța!

    • Zăpăcita Creaţă 9 iunie 2016 Reply

      Multumesc mult Doare dorul. Si nespusele si nefacutele. La timpul lor.

  • Silvia Van 9 iunie 2016 Reply

    Povestile tale imi aduc mereu lacrimi in ochi, calde, simple, adevarate, si remarc ce om cald, simplu (greu sa fii simplu si profund in acelasi timp?), adevarat esti tu. Si vesel! Vesel!

    • Zăpăcita Creaţă 9 iunie 2016 Reply

      Silvia, iti multumesc!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!