Nu lăsaţi nimic pe…mai târziu!

 

Îi cad picăturile de rai din priviri. Au ales să cadă sub formă de lacrimi. Cândva erau scântei de bucurie. E tristă. Pare că nu se mai agaţă de timp. Ţine mâna în dreptul gurii de parcă ar vrea, cumva, să oprească gândurile. Într-un singur loc. Îmi pare un veşnic gânditor. Nu îmi doresc mântuirea ei prin chin, dar rostul acesta nu-l hotărăsc eu. Aş fi vrut să fie roşu-viu. În obraji. Nicidecum zâmbet pustiu. Aş fi vrut să-mi rămână bucurie şi râset fără sfârşit. Ştiţi că bunica mea avea darul povestirii? Chiar şi, aşa, în lunga-i frământare, îi face pe cei din jur să zâmbească. Nu există persoană din centru mai iubită decât ea. Încă glumeşte în zilele-i fără nori. Şi dureri. Şi scurte momente de conştienţă… Îi frământ picioarele pe care nu le-a mai mişcat demult. Şi-ar vrea…

image-0-02-05-54941249661236f14260aac006d6cf48c5681472c1b7be6ad7fb28d8f82e426c-v– Ce-i, măiţă? dau să zic.
– Ooof, cum mă doare acolo!
– Ce doare?
– Alea…. toate, de! Nu ştie să spună, nu-şi aminteşte cuvintele pe care le ştia cândva, dar cred că cel mai tare o doare sufletul… singur. Cu care stă, probabil, de vorbă neîncetat. Cât o fi regăsit în timpul ăsta din ea? Ce vise o fi avut? O văd în pragul casei cu bucuria-i de copil pentru care nu ai timp destul. Tresaltă inima în el când îi încercuieşti trupul cu braţele. Mă urmăreşte bucuria aceea. Mă urmăreşte iubirea ei-cuib. Mă răscoleşte răsfăţul ce nu mi-l mai poate da. Ce des şi dulce mă striga! Luceafăr, miaza nopţii, mândra mea, păsărică, puicuţă, vrăbiuţă…Ce des şi dulce m-alinta! Şi sori topiţi în unt adăuga. Şi râset viu şi glume bune. Ce des şi cald îmi mai şoptea… în dimineţi încă adormite. În seri în care până şi Tatăl vorbea cu îngerii în şoaptă. Ce des şi iute îmi vorbea! În sărbători în care mirosea a rai prin toate ungherele casei. Şi era atât de bine! Ce des şi tare mă îmbărbăta când soarta depindea de mine! ….

Şi-mi pare rău. Mă ustură regretul. Că nu i-am fost mereu aproape. Sub via grea de struguri parfumaţi scriam teme pentru şcoală, liceu şi facultate. Îmi auzea oftatul greu şi mă îndulcea cu o pară coaptă.
Acum… pot doar să-i mângâi obrajii, tâmplele, părul alb… Nu-i pot mângâia sufletul. Nu-mi pot îndulci regretul. Eu nu mai pot. Voi, care mai puteţi, nu faceţi asta prea târziu! Nu lăsaţi timpului ce nu e al lui! Tot ce avem e doar timp. Nu lăsaţi clipa fără s-o trăiţi!

– Cât de frumoasă eşti, măiţă! Miroşi ca zâna din poveşti. A bunătate. Ea face ochi senini, de aştrii cereşti, face loc încântării şi mă pune să repet
– Sunt frumoasă, aşa e?
– Eşti tare, tare frumoasă! şi-i mângâi fruntea riduri şi zâmbetul din colţul gurii.
Sunt singurele clipe în care încântarea ei mai îndulceşte din părerea mea de rău. Ascultăm replici din „La bloc” şi îi aştept, cuminte, reacţiile. Râde ştirb, se sperie la zgomot ca un sugar, repetă nume, ridică din sprâncene de surprindere, pipăie colţurile păturii…
– Auzi, auzi că-i papagal! repetă ca un prunc
– Aud, măiţă, aud. Vrei să guşti din ciocolată?

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!