Nu trebuie să ne mintă cineva. Ne mințim singuri…

 

 

Nimic. Nada. Niente. Nothing….Trag de mine degeaba. Nu am chef azi. Da, afara e soare. Da, păsările își văd de treaba lor, da, mai sunt trei crizanteme în grădină. Mov. De fapt sunt tufănele. Și eu nu simt nimic. În cap nimic, în suflet, la fel. Azi noapte a fost un ger de iarnă rusească. Seacă. Sictirită. Frig afară, frig în mine. Mă mișc greu. Exact ca urșii ăia, polari, plecați după femele și hrană bună. Agale. Îi doare în praștie de ce se întâmplă în jurul lor. Trăiesc. Există. Fără să pună prea multe întrebări. Întrebări idioate ca ale pământenilor bipezi: cine sunt, de ce, cu ce ocazie pe Pământ?

dimineataMajoritatea moare înainte să afle vreun răspuns. Că nu există vreun răspuns. Faptul că eu îmi pun aceleași întrebări idioate în loc să trăiesc, îmi dă sentimentul că fac parte dintr-un întreg. Și-mi dă o senzație de bine. Nu-s ciudat, deși ar fi bine să fiu.  Îmi vine să mă scuip în oglindă. Repetat. De prost ce sunt. Dar nu o fac. Nu o fac, că trebuie să șterg singur oglinda. Dacă-mi place ceva pe lumea asta e curățenia, cafeaua și fructele de mare la grătar. De ce naiba nu fac curat și în mine, nu știu!? Ba știu. De prost. Asta e singura realitate pe care o percep la adevărata ei valoare. De ce postez gândurile altora pe singurii pereți la care mă uit nonstop? Tot de prost. Pentru că mă uit la niște pereți virtuali în loc să-mi vopsesc pereții camerei în care trăiesc în… verde. Și să-i adaug  perdele bej. Să pun o plantă vie și după ce trag aer de câteva ori, să-mi iau bilet dus-întors pentru Japonia. Să văd cireșii înfloriți. Să trag și alt aer în piept. N-am bani. Știu toți, că doar le spun eu. Tot ca prostul. Îi doare în cur că mă vaiet eu. Nici nu apuc să termin propoziția și intervin cu văicărelile lor. De frică să nu le cer vreun ban.  Zici că tocmai au aflat că suntem cotropiți de ruși. Nu i-am deranjat niciodată, cu nimic. Dacă i-ai chema să le spun că le fac cinste la toți și le umplu cu gologani câte-un cont, pe motiv de înavuțire subită, nu mai scoate unul un sunet. Din cauză de adulație spontană. Mă uit în oglindă. Pe zi ce trece îmbătrânesc și sunt tot mai prost. Râdem de copii? Păi, ăia, sunt de milioane de ori mai deștepți ca noi. Eu simulez că sunt fericit. De fapt, nici nu știu cum să fiu fericit. Am încercat, dar toate senzațiile ălea numai fericire nu era. Io credeam că e. Nu era, dar mă hlizeam ca prostul și mă dădeam mare că sunt stăpân pe situația asta, numită viața mea. Bă, ați înebunit? Care e fericit, bă, care e? Suntem toți plini de frustrări, invidii, neîmpliniri. Nu ne mai pasă de nimeni, bă! Trecem pe lângă oameni și nu-i vedem. Așteptăm sărbătorile să băgăm la maț. Să-l spargem și să-i trimitem la origini pe ăștia din sistemul sanitar, că nu au locuri suficiente în triaj și urgențe.  Trecem pe lângă clipe și nu le trăim. Nu de doi litri de lichide avem nevoie zilnic, ci de două aer în natură, în afara minții umane. Trecem pe lângă viață de parcă ar fi o rudă de care nu mai vrei să știi. Și trece și ea pe lângă tine. Te uiți în urma ei și te întrebi retoric: mă, parcă o știu de undeva. Dacă ești nefericit treci pe lângă oameni fără să pari suspect. E ceva firesc în ziua de astăzi să fi nefericit. Nu trebuie să dovedești de ce  ești. Mai ciudat e să râzi din senin și să arăți că ești fericit. Atunci pari suspect. Vă dați seama în ce lume trăim? Într-o lume în care e suspect să râzi, să te simți bine în pielea ta, să faci ceva pe reguli, dogme și sperieturi de genul bau-bau….”Te face să te simți mai special”… Auzi reclamă! Te face să te simți mai special un balsam. Ce ai, bă, de nu te simţi special? Mai e altul ca tine? Nu. Alta reclamă: „când rivalitățile ies la iveală”… Rivalități, întrecere, invidii, interese. Putere. Zici că pleacă cu ea și cu averea legate de gât și se opresc în poarta sfântulețului. Îmi vine să-mi fac bagajul și să dispar în insula Paștelui, că unde a înțărcat Mutu iapa, nu știu. M-aș duce și acolo. Stau și mă gândesc…cum de-o fi avut curaj Dumnezeu să lase așa frumusețe pe mâna noastră? Casa asta creată perfect. Spațioasă, luminoasă, cu vedere la toate formele de relief, cu terase uimitoare pe care să-ți bei cafeaua liniștit. Că ți-a lăsat boabele de cafea tocmai pentru asta. Și ți-a lăsat timp să te bucuri. Și noi ne înarmăm. Cheltuim miliarde. Ne îmbolnăvim și, apoi, dăm vina tot pe Dumnezeu. De parcă El ar fi inventat nedreptatea, ură, războiul…Păi, ce treabă are Dumnezeu cu astea? El ți-a dat la cheie pământul. Ți l-a făcut cadou. Nu ți l-a dat nici cu război, nici cu foamete, nici cu boală, nici cu dezbinare. Noi le-am creat. Pe ăstea două picioare, cu mâinile astea, două, cu capul susținut de gât, ăla prin care-ți trec tot felul de gânduri. Umplem bisericile cu rugăciuni. 99 la sută sunt rugăciune de cerere. Corect? Dă-mi, dă-mi, dă-mi!!!

– Bă, Costică, ce faci, mă, acolo? De-o oră stai în baie!
– Ete, Rodicuțo, scriam un monolog pentru Titel. Vrea să se înscrie la teatru. …. Mă, fetică, lui Titel îi plac fructele de mare?

 

 

2 Comments

  • Crengu 21 noiembrie 2016 Reply

    De ce nu mai e cartea pe smart publishing? 🙁

    • Zăpăcita Creaţă 20 decembrie 2016 Reply

      E pe alt site. Imbratisari, Crengu!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!