O gară, un peron și-un tren. Taca-taca…

 

Pfff, cum îi mai merge gura! Taca- taca, taca- taca..de zici ca-i mersul roților de tren.
– Poftiți în vagoaaaane! se aude un ecou. Naiba știe de unde! Nu se vede niciun chipiu.
Se urcă. E plin vagonul. Ea, la fel. De transpirație. Bombăne în cap: plecarăți toți de acasă! Prin curți nu puteați să stați! Doamne, ce grozăvie!
Plecații de acasă fac zgomot. Nu dau doi bani pe gândurile ei, își văd mai departe de înghesuială. Întâi se storcoșesc între ei, ca roșiile în borcane(patima românului din veac), apoi îndeasă în orice spațiu gol papornițe mari( Dumnezeu știe cu ce! El e mereu pe faza!), posibil și câte un borac. Cocuța pufăie, dă ochii peste cap, dă din coate, apoi se potolește brusc. Cam tot așa cum se așează o furtună. Scoate de sub ea pliurile fustei, aranjează gulerul cămășii brodate, apoi scoate din gentuța mov, fitza vremii, o batistă albă, spumă de lapte, apretată-băț cu care-și șterge nădușeala. Pe banchetă s-a așezat direct, împinsă de graba mulțimii. Acu’ îi pare rău. Ar fi putut să șteargă. La câți creștini s-au așezat înaintea ei…

tren

– E liber? aude din spatele muntelui-om o voce pițigăiată. Muntele nu răspunde. Își face loc la geam. Scârțâie trenul sub greutatea lui.
– Liber! se aude Cocuța. În viața ei nu a suportat persoanele care nu răspund din prima la salut sau vreo întrebare.
Vocea mulțumește. La fel de pițigăiat.
– Ia loc, scumpete! În dreapta muntelui se așează o duduie timidă, roșie în obrajii-trandafir, spălați cu zer de capră, îmbrăcată curat- impecabil, bagă de seamă Cocuța- și-un aer relaxat. De femeie iubită. Vocea pițigăiată e a soțului care îi adoră existența. Muntelui îi pute asta. Strâmbă din nas, se scarpină în dos și râgâie de bun venit. Cocuța și duduia firavă pun mâna la gură. Instantaneu. Firava își face cuib în brațele soțului. Cocuța nu are în ce.
– Nu mai râgâi, bre, că nu te afli pe ogoare!
Cocuța nu suportă mârlănia.  Muntele tace. Se scobește între dinți după ciortanul de rață săvârșit pe peron. Cu ceapă. Duhnește.
– Ați fost la Caracal? se bagă în vorbă firava.
Cocuța are un aer de „vorbește cu mine!” și asta se simte din orice colț al vagonului. Abia aștepta să fie băgată în seamă.
– Fost. De-aș fi știut că e așa aglomerat, preferam să plec cu mărfarul. Îmi găseam io un loc. Venii să cumpăr trei metri de stofă pentru cununia soră-mii. Sunt nașă. Nu avea cine s-o nășească. Își mănâncă toți de sub unghii, dar să vezi ce se înghesuie la prosoape.
– Să vă trăiasca! se bucură cuplul.
– Ete, să! Vă mulțumesc!
– Și, ați găsit stofă?
– Găsit, că sunt de trei zile aci. În loc să stau prin magazine, am stat pe scaun la dentist. Doar ce am pus piciorul pe peron că m-am împiedicat de-o scară(cine Dumnezeu o fi lăsat-o acolo, că nimeni nu a recunoscut?!)m-am întins, ca la plajă, cât sunt de lungă, și-am venit cu dinții-n dungă. Dunga scării. Uite! și le-arată curioșilor dinții din față, proaspăt puși de doctorul urbei. Cu ei, ăștia, doi, m-am dus în palmă. Mă durea în suflet, că- lasă simțul estetic!- dar mă gândeam cum mai înfulec savarinele. Am eu patima asta. Pe doctorul nu l-am găsit din prima. Era doar asistenta care, de mila mea, m-a pus să strâng un pansament și să revin în două ore. Trenul era la cinci, eu venisem după stofă. Las dinții în cabinet și plec după ce am venit. Frumoase stofe! Dar ce te faci cu vânzătoarele? Io ceream „fei meti”, ele holbau ochii. Păi cum să spun trei când eram cu dinții-n capăt de stradă? Și cu șomoiogul înfipt în maxilar. Le-am arătat pe dejte că, altfel, după nuntă mai ajungeam.
Muntele râde cu dinții stricați. Cocuța nu are nevoie de râsul lui și-l potolește imediat:
– Repară și dinți ruginiți, să știți!
Și-i gata muntele. Rumegă, mental, reacția Cocuței. Tinerii sunt amuzați. Pentru ei, Cocuța își continuă povestirea.
-M-am întors cu stofa-n cabinet. Doctorul nu venise. Cică era la un priveghi. Păi, ce, Doamne iartă-mă, stă atâta? Îi citește, la cap, Vechiul Testament? Asistenta a ridicat din umeri, că altceva nu avea ce să ridice. Să plec cu dinții-n batistă? Să rămân? Am plecat la hotel, la Visul Oltului. Toată noaptea am visat că jucam la nuntă și râdeam fără dinți. Și eram așa urâtă că m-ar fi invidiat toate mumile pădurilor. De dimineață, cu visu’-n cap, m-am dus direct la doctor să-mi cer drepturile. Că aveam și bani. Doctorul nu era. Trecuse de la etapa priveghi, la înmormântare. Deh, cel mai bun prieten.
– Păi, ce mama naibii face atâta, cucoană? Îl ține de mână până pune piatră pă el? Dar…n-a venit. Iar am dormit o noapte la hotel, iar m-am visat știrbă în mijlocul bisericii cu popa și Isaia dănțuind. Mi se părea că de hidoșenia mea picau sfinții din icoane. Abia a treia zi a venit doctorul, adică azi de dimineață. Am jelit nițel cu el plecarea prietenului la ceruri, dar …mi-a făcut lucrare. Lipită cu ciment, pe viață. Mi se par și mai lucioși de la atâta stat în borcan.
Muntele râde. Râde de se zguduie vagonul.
– Păi nu or fi ai dumitale!
Cocuța fumegă.
– Ai mei sunt. Creierul se poate schimba și nu bagi de seamă, dar dinții, ba!

Personalul nu se grăbește. Rupe amiaza-n două: taca- taca, taca-taca…E plin de olteni iuți pe care nici lipărul zilei nu-i potolește. Taca- taca, taca-taca…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!