Parol de te minţ!

– Șase, șapte, opt. Pomenește, Doamne, și sufletul lui Istrate, Lucica, Cristache, Nestor, Vladimir, Aneta, ăăăăă, care dracu or mai fi?, Doamne iartă-ma!, Stana, vărul Tănase, Costică ăl bătrân, vezi să nu-I încurci! și… care or mai fi? Lasă, că-I știi Tu mai bine,  Sfinte! Așa, pomenește-I Tu, în împărăția Ta, de Sus, că aci, cât au trăit, îi pomeneam doar la treburi și fă-Le Lumină, că la lumânare au trăit o juma’ de viață. Doamne ajută!
– Ce faci,  Lenuță, te trezişi cu grijă, să le aprinzi lumânări?
– Mă trezii pă dracu, Doamne iartă-mă! Cine dormii? Dă la luna aia, dă azi noapte, mare cât buba din piept a Catrinii, nu închisei un ochi. Dacă văzui că nu e rost de odihnă, plecai la cimitir. Hai, stai colea’, că începu părințelu’ slujba! și-i arată nou venitei cu o mână tremurândă un capăt de bancă scurtă.
O parte a dimineții, încă somnoroasă, cu aburi de nori și tufănele încremenite-n în colții gerului, își face loc dinspre răsărit, exact printre șirul de brazi din capătul satului, scormonind după ce are mai de preț: un soare blând, roş-gălbui, care dezmorțește zarea, topind degetul de brumă care s-a întins pe sufletul satului, exact cum se întinde durerea peste un suflet neiubit. Dealurile cărămizii,

din care se îndreaptă către cer o pâclă vie, ca un abur, crapă de sănătate, și-n fiecare piept trezit ce-şi face de lucru prin curte, se înfinge frigul dulce. Un sfert din cei prezenţi în biserica încălzită se foiește între icoane, masa plină cu lumânări, mir și prescură şi pridvorul în care se rostuieşte lumina celor plecați pentru totdeauna într-un spaţiu crezut nemuritor. Privirile enoriaşelor, sfredelitoare, lipite când de hainele preoţeşti, când de picturile sfinţilor de pe pereţi în faţa cărora se închină strâmb, de parcă ar dirija o orchestră, când de cei care păşesc, sfios, în sfântul locaş din lemn.
– Tanța nu veni, de?
– Nț! Nu vine. A făcut o criză de fiere, aseară, de la atâta supărare.
– De la supărare sau de la drob?
– Io cred că de la frământatul inimii.
– Păi ce pății, fa?
– A plecat colonelul, șoptește ea printre cuvintele apăsate al preotului.
– I-auzi al dracu’! Unde a plecat? răspunde în brobooadă, Ristiţa.
– Da’ cine știe? Au fost iei duminica trecută în pelerinaj, la mânăstiri, că l-a dus peste tot cu banii ei, ăia de îi avea la CAR, și marți i-a lăsat un bilet că se întoarce la Brăila. Definitiv.
– Ptiu! Când i-am spus io! Făăă, Tanțo, făă, nu ie a bună cu căruța asta dă trandafiri galbini pă care ți-o trimite pă calculator. Bărbații care trimite flori, ie suspecți. Are iei un interes. Ăștia, dă casă, îți ia o dată flori, când te cere dă la mă-ta, și, apoi, gata! se liniștește. Da’ câte cutii de bomboane a primit și câte cafele dă dimineață…
– Vii?
– Ei, vii. False. Tot pe telefon.
– Așa, da, că de câte ori ceream cu împrumut cafea, îmi spunea, săraca, că nu mai are. Crezui că-i aducea în viu.
– Nu, bre, că ierea zgârcit. Da’, de când a murit Sile, de 9 ani, în noiembrie- acu’, se simțea și ea singură. Dădu peste colonel într-un pelerinaj, că s-a umplut țara de pelerinaje și nu mai scăpă de el. Dragoste mare. Crezui că-l ia definitiv. O juma’ de an plecare în toate excursiile posibile și, ete acu’!
– Pomenește, Doamne, poporul tău și binecuvintează moștenireaaa….! tună părintele din dreptul altarului.
– Ăsta, cu căciulă, al cui e, fa?
– Hait! Intră cu căciulă în biserică? sare Ristiţa de pe băncuță şi se îndreaptă către păgân cu furie.
– Ia căciula de pe cap, mă! Așa intri în sfânta biserică? Nu te-a învăţat mă-ta cum te prezinţi la Sfântuleţ? Și ce freci lumânarea aia, așa? Pupă icoana și aprinde-o!
– Icoana? se cutremură tânărul, înroșit până în podea.
– Cum, mă, să aprinzi icoana? Lumânarea! Ptiu, cum nu știți nimic! și-și dă ochii peste cap cum se dădea, în tinerețe, în tiribombă, apoi se retrage nemulțumită, bodogânind vizibil.
– Așa, și unde ziceai că a plecat? își continuă dialogul, curioasa.
– La Brăila, că de acolo era el de fel. Și, după ce a găsit biletul, Tanța a leșinat lângă frigider. A găsit-o Aristița, pe la 11.00, când s-a dus să împrumute ouă, că ale ei nu mai ouă de câteva săptămâni. Găinile, adică. Toată vara i-au ouat de nu mai știa unde să le pună și, acu’, le paște în fiecare zi și degeaba. Niciun ou. Voia să facă gogoși și dacă nu avu ouă, se repezi la Tanța. Ele sunt prietene bune, așa că nu mai strigă la poartă, intră direct. Când o văzu leșinată, o luă la palme, da’ numai la oțet prinse viață.
– Tatăl nostru care ești în ceruri….
– Aia, de lângă Zoe, nu e farmacista? Uite ce pălărie are în cap! Nu s-o fi uitat și ea în oglindă înainte să plece dîn casă?
– Și ne iartă nouă greșelile noastre…
– Și nu ne duce pe noi în…fă, ce împingi așa? Stai dracu’ că vin peste ţârcomnic! Doamne, veniți la sfârșitul slujbei și vă împingeți ca oile, una în alta.
– Amin!
– Amin! repetă Leana, ridicându-se cu greu din genunchi. Auzi, fa, da’ Lică a pus nunta?
– Nu, că nu se mai însoară.
– Nici el? Și Maricica a lu’ Pandele a renunțat săptămâna trecută. S-au întâlnit la socri, acasă, să hotărască care, cum, se implică în cheltuieli și s-au luat la ceartă de la porc.
– Cum de la porc?
– De la porc, că promiseseră părinții băiatului că taie un porc și-l duc la restaurant să fac mizel, sarmale și friptură și când s-au întâlnit, s-au răzgândit.
– Ai, zău! De ce?
– Că li s-a părut lor că Maricica nu ar fi fată de casă, nu gătește, nu spală, îl cam ia peste picior, pune poze incendiare pe telefon și cred ei că mai mult de un an nu stau împreuna. Așa că, nu aruncă averea pe fereastră pentru un an.
– Fă, da’ Crezu’ îl spuse?, că trecu prea repede la final.
– Îl spuse! interveni viceprimărița din spatele lor. Dacă nu ați fi vorbit toată slujba, poate auzeați.
Indignate, se ridică amândouă, în același timp, scapă printre dinți o „binecuvântare” îmbrăcată într-un zâmbet cucernic, de duminică, și își fac loc cu coatele, să ajungă în față, la miruit. În drum, descoperă o domnișorică cu capul neacoperit și îi prezintă o scurtă teorie despre decența din biserică, terminând cu aceeași nemulțumire și-un ” ăștia nu știu nimic!”, după care își îmbracă pieptul în câteva cruci cât o vineri, apoi pupă icoanele cu sonor, de parcă ar vrea să-și lipească definitiv buzele de chipurile șterse din icoanele scăldate în lumina soarelui. Părintele prelungește cuvântul de încheiere, înadins. Babele oftează cu sonor maxim, mai fac schimb de replici între ele, mai verifică intrarea și chipurile celor care-și fac loc către altar pentru împărtășirea pruncilor, se bagă în seamă cu sugarii care scot țipete de surprindere și îi șâșâie constant, ridicând degetul arătător în dreptul gurii. Sugarilor le tremură colțurile gurii și plâng cutremurat, cu suspine și boabe de lacrimi cât tămâioasa. E momentul în care își aduc aminte că mamele sunt îmbrăcate necorespunzător, sugarul e prea răsfățat, lumânările nu sunt aprinse, țârcomnicul cântă fals și părintele are dinamită-n cur de nu mai termină.
– Pentru rugăciunile Maicii…și ale…
– Să trăiți, părinte! îi taie avântul gașca îmbrobodită și se năpustește asupra lui pentru miruitul mult așteptat. În dreptul preotului, Leana zâmbește cu toată gura.
– Leano, ascultași slujba?
– Care, părințele?
– Asta, de acu’.
– Păi, fu nouă?
– Cum, nouă? E aceeași Liturghie.
– Păi, vezi? P-asta o știu. Mai reinventează-te și dumneata, că așa se face în mediul artistic, ca să nu se depună praful pă imaginea lor.
Părintele stă cu mirul în mână și patrafirul urcat pe umăr. Înțepenit.
– Leano, mă lăsași mut. De unde le scoți, bre?
– De pe telefon.
– Atunci, să aduci și telefonul când vii să ajuți la hram. Și cu 5 kile de ceapă, pentru sarmale. Și, nu uita să o iei și pe Tanța, că depresia se tratează cu muncă. Să văd io că mâna merge la fel de repede precum gura, că nu ți-a stat tot timpul slujbei.
Leana nu pare afectată. Zâmbește la fel de strâmb ca crucea pe care o face în fața Mântuitorului, molfăie un pumn de prescure și se îndreaptă, șchiopătând, spre ușa bisericii, atenționând din loc în loc câte un enoriaş necunoscut.
– Fă, Leano, da’ de Măria lui Leonte auziși?
– Nu, da’, lasă că-mi spui dumineca viitoare, că acu’ mă grăbesc. E spectacol la Casa populară şi n-am timp să mă premenesc.

Soarele se îndreaptă spre nord, provocat de câţiva nori, mărunţi, care se împing unul în altul de parcă ar avea ceva de împărţit şi îşi aranjează câteva raze răzleţe, coborâte înadins la o întâlnire de amor, printre magnoliile înflorite.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!