Pentru tine, Morometele meu…

IMG-20150330-WA0006
Nu as da verile lungi ale copilariei mele, cu picioarele vesnic murdare de tarana ulitelor pe niciun Minecraft instalat pe-o “bijuterie” tehnica, care incepe cu I. Nu as schimba cu nimic momentele traite in curtile osicenilor mei si, mai ales, amintirea bunicului meu pentru care eram luna, soarele si toate planetele la un loc.

Copil de boieri, scolit si rasfatat, bunicului ii venea respectul satului precum camasa alba, apretata, in faina, de mainile bunicii. Perfect. Citea ziarul si analiza “problema tarii” pana-n esenta ei. La petreceri si pahar, se radea in preajma lui pana se rostogoleau sticlele de pe mese. Ironic, plin de umor, petrecaret, sclipitor de istet, framanta idei in cap, precum framanta muica din Modorani, painea in capistere, apoi le intindea in fata lumii, precum camasile pe sarma din gradinita. Marin Juvete si Moromete la un loc. Si, pentru mine, ceva mult mai mult.
Seara de seara, cand incepea sa sfaraie carnea in tigaie si sa sara mamaliga-n tuci, si tot rostul zilei se topea, incet, sub vina lunii, lua tigara de foi si se ducea la drum. Sprijinit cu spatele de uluca gardului, statea “pe ciuci”, ca pe un scaun mic, inchipuit, si cantarea atent zarea, tragand scurt si rar din tutunul crescut pe malul Oltetului.
Nu exista chip de om sa nu se opreasca in fata lui sa nu-l salute. “Feisbucul” copilariei mele s-a petrecut in acelasi loc, mereu: in drum.

-Mah, nea Florica, ce facusi dumneata cu tutunu’ da asta vara care nu-l primi, la Vladuleni, la Regie?
-Tigari.
Raspunsul captiva curiosul si-i intorcea pe dos intreaga lume.
-Cum, mah, nea Florica, tigari?
-Uite, asa! continua el ca intr-o piesa de Caragiale. Le facui pachet si le vandui la Caracal, cu doi poli, pachetu’.
-Auuu, ia-ma Doamne! Doi poli pachetu’? Si cum le vandusi? intreba amaratul cu ochii in cap cat borcanele cu rosii in bullion.
-Nu spusei, la pachet?!
– Siii avusesi dumneata hartie colorata, de aia pentru pachete? se minuna sarmanul, crezandu-i cuvintele, precum tarcomnicul Sfanta Evanghelie.
-Aha, avusei! Si cand o terminaram, vandui la bucata. Un franc bucata.
-Ptiu, asta, da, afacere! Prost fusei! Ce nu spusesi, mah, nea Florica, veneam si io si impartam drumul pana la Caracal?! Ne faceam oameni!
-Nt! raspundea zeflemitor, Morometele meu. N-ai in vine simtu’ afacerii.
-Deh, asta cam asa ie! Ramasei cu tutunul in fanar. Acu’ ce fac io cu iel?
-Il bei! Tragi de el in gura iernii, ca tot n-ai ce face sau il dai la animale cand ramai fara nutret. Sa vezi veselie in grajd! Nunta si cumetrie si botez la un loc!
-Hai, mah, nea Florica, cum iacacui sa-l dau la animale? Sa moara, alea, cu burtile umflate si Fanica de mila si dorul lor? si radeau pricopsit, umpland ulita cu rasetele lor, pret de vreun sfert de ceas.
De cele mai multe ori stateam langa el urmarindu-i reactia si fascinatia mea se oprea, direct, in ochii lui albastri precum cerul senin din diminetile primaverii, iar eu ii topeam sufletul. De drag.
In astfel de seri, rolul meu era sa asigur “comunicare” intre el si bunica. Si sarcina asta asta dura in jur de vreo juma’ de ora, in cap. De la poarta si pana-n bucataria bunicii faceam zeci de drumuri, ducand mesajele, ca un postas vrednic, de la unul la celalalt:
– Du-te si spune-i sa vina la masa! imi cerea bunica, mestecand mamaliga in tuci.
Nu-mi trebuia decat semnalul si fugeam pan-n drum, lasand praf in urma.
– Tataie, zisa mamaie sa vii la masa! E aproape gata.
– Rasturna mamaliga? intreba el ca un maratonist inainte de concurs.
– Nu o rasturna! raspundeam cu responsabilitate, mandra de importanta misiunii zilnice.
– Atunci, spune-i ca vin! Sa termin tigara!
– Vine, maita! transmiteam eu. Sa termine si el tigara.
Bunica stia ce inseamna, in minute, “sa-si termine tigara” si bodoganea in baticul maron, prins in spate, din cauza caldurii.
– Spune-i ca e aproape gata, sa nu mai stea, ca s-o fi saturat de atata vorba!
– E aproape gata, nu mai sta! duceam eu mesajul lui Moromete.
– Spune-i ca vin cand o fi gata. Nu incepe razboiul
De la cinci drumuri in sus, transformam mesajele in SMS cat sa pot sa respir.
– Vine!
– Cand?
– Acum.
– Sa vina, Doamne iarta-ma, ca se raceste mamaliga si parca-l aud ca nu-i convine!
– Ce se grabeste? Fripse vreo potarniche? Facu’ sos de caramel?
– Maita, fripsesi prepelita?
– O fripsei pe muica Didina, da’ ie cam tare, de batoasa ce e!
Mesajul era cu craniul pe el, deci pericol, deci nu se spunea. Ajungeam in dreptul lui si ii spuneam decat atat:
– Nt!
El pricepea.
– Se supara, ha?
– Se!raspundeam eu, stiind ca nu ar vrea sa o vada suparata
– Scoase vin?
– Scoase!
– Pusa tigaia?
– Puse!
– A batrana se aseza?
– Nt!
– Hai, ca viu!
Si… venea. Mirosea dumnezeieste a ciusca( ardei copt inecat in sos de usturoi), carne prajita in untura de porc, branza de capra(aia pe care le uitam eu in ciulini) si mamaliga galbena precum galbenusul cu care imbraca bunica cozonacii, iar in inima mea se asezau toate, firesc.
….
Daca as avea puterea sa schimb ceva, as schimba un singur lucru…” locul” in care ii pun zambilele in pragul Floriilor. Ziua lui si…ziua mea. Sarindu-i in brate si vorbindu-i iute, olteneste, cat sa-mi ajunga aerul in piept. Zambindu-i si zambindu-mi. Daca as putea…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!