Pierdut somn de calitate. Ofer recompensă serioasă.

– Sunt un erou, Silvico! îi şoptesc nevestei care doarme pricopsit cu capul pe ambele perne. Era să ne prăpădească luna din noaptea asta, să ştii. Pe toţi. N-ai idee de la ce nenorocire v-am salvat!!!
Silvica nici nu tresare. O singură dată(după coordonatele ei) fac şi io ceva bun în viaţa asta şi nimeni nu observă. Dorm toţi în întuneric. Beznă, mură coaptă. Normal că dorm, că de aia ne-a pricopsit Dumnezeu cu nopticica. Să ne încărcăm bateria, să înmulţim celulele bune, să mai visăm şi noi câte o bunăciune, să mai evadăm prin alte lumi… Numai io nu evadez. Stau ca prostu’, cu ochii-n tavan, şi consum o noapte… albă. Fără gheaţă. Revin la oile pe care le lăsasem lângă stejari, în capătul Bujorenilor, să le povestesc restul păţaniei din noaptea de Revelion. În 82. Singura noapte în care nu se doarme.

A doua noapte nedormită …

Evident că n-am primit niciun cuvânt de apreciere sau de mulţumire. Nici la muncă, nici acasă, nici măcar la terasa Zorilor, loc în care obişnuiesc să rup scaunul o dată pe săptămână, joia. Cu prietenii, zic eu. Ingnoranţii! Lasă, bă, că nu mai stau io cu ochii-n cer, să vă salvez fundurile mari! De acuma, încolo, să vă salvaţi singuri când se anunţă finalul omenirii! Din seara asta am să dorm. Da, o să dorm somn dulce, de prunc bălos, gânguritor şi bucălat, scuipat contra deochiului de o mână de babe ridate, rujate cu roz strident, un centimetru în plus peste conturul original al buzelor. Ah, ce-am să dorm! Sunt în picioare de 48 de ore. Colonul pluteşte în cisterna de cafea pe care am băut-o în intervalul ăsta, ficatul urlă de parcă ridică camioane şi picioarele-mi tremură de parcă le-am folosit la cinci nunţi olteneşti. La nici 9( seara, normal) mă arunc în pat, pe burtă, şi îmi promit să nu mă ridic dintre perne decât la 6.30, dimineaţa, când mă va trezi rapsodia română. Soneria telefonului. Înainte mă trezea Shakira, dar a anulat-o Silvica. Definitiv.
21.30. Nu mai stau între perne. Şi nici pe burtă. M-am foit pe toate părţile de parcă am dansat lambada. De fapt, mi-am recalculat taxele şi am descoperit că m-au păcălit cu 35 de bani. Bandiţii, mâine le fac contestaţie!
22.15. Îl sun pe Grigore, să-l întreb câte judeţe aveam înainte să ne fure rusnacii. Grigore dormea. Ce dracu’, mă, dormi de la ora asta? mă dau eu cocoş. Ăsta bâlmăjeşte ceva ce-mi seamănă cu o înjurătură, mă face prost şi-mi aminteşte că nu erau judeţe, ci raioane. De aia ne-au furat, bă! mai apuc să zic io. Ne-au furat că dormiţi toţi. De la 22.15 până la 2.00 am citit şi am făcut împărţirea administrativ-teritorială a ţării. Din 1864 până în prezent. Ce ţărişoară aveam, fraţioare, ce ţară! O frumuseţe!
4.30. Am învăţat toate raioanele, râurile şi i-am înjurat, fără repetiţie, pe ăia care s-au făcut stăpâni pe pământul nostru, moştenit de la tăticul Decebal. Acu’, ce să mai fac? Număr măruntul din borcanul Silvicăi. Nu-mi închipuiam că pot să-mi iau două cauciucuri de iarnă. De mâine nu mai las mărunţişul pe tejgheaua magazinelor. Îl pun în borcan şi, în cinci ani, plec în Thailanda, în excursie.
Ora 6.30. Lasă, nu mai cânta, sunt treaz de aseară! îi spun telefonului. Mă târăsc până în baie, trecând prin dreptul oglinzii:
– Tu-ţi morţii mă… dă aurolac! Ce cauţi, bă, în baia mea? şi sar să-i rup gâtul. Noroc că mi-am recunoscut pijamaua verde, că altminteri mă învârteam de-o oglindă nouă şi-o pereche de pantaloni, că nu apucasem să mă uşurez.
În viaţa mea n-am crezut în deochi, superstiţii, băbisme, oglindă oglinjoară, troli, mumi ale pădurilor, descântece şi ce s-o mai încadra în categoria asta, de ciudăţenii ale omenirii, dar de când nu mai pun geană pe geană, încep să bat în retragere şi să-mi pun nişte mici semne de întrebare. Parcă-l aud pe cumatul meu, după trei sticle de Mulfatlar şi un digestiv de 500:
– Cumnate, hai, să trăieşti şi la mulţi ani! Să-ţi dea Dumnezeu răbdare şi putere în oase plus cinci kile de putere din aia, mâna întâi, de resemnare, că de aci, înainte, nimic nu se mai lipeşte de tine! Nici măcar somnul.
Să fie maxim două săptămâni de la urarea asta. Oasele trosnesc, gâtul stă înţepenit cu orele, genunchiul pocneşte, încheieturile se frâng în dureri, burta urlă şi-mi rupe nasturii, nevasta nu se mai lipeşte de mine şi nici somnul. Şi-l credeam prieten. Trădătorul! Singurul lucru bun e că nu mai sforăi. Nu mai sforăi, pentru că nu mai dorm. Doamne!, cu douăzeci de ani în urmă, după o noapte nedormită, nechezam ca mânzul în preajma cosânzenelor şi motoarele îmi funcţionau de parcă erau marcă nemţească. Ziua lucram, noaptea o petreceam prin baruri şi dormitoare. Nici după o săptămână nu resimţeam oboseala.
Acum, la 44 de ani, merg la muncă de parcă, noaptea, m-ar fi rupt în bătaie cinci huligani cât dulapul. Şefu’ mă întreabă dacă am probleme în cuplu, colegii mă trimit la psihiatru, soacră-mea mă invită la o spovedanie generală. Normal că la părintele Dinu, deşi la el m-aş duce, că are 83 de ani şi e complet surd pe stânga. Dacă mă poziţionez pe traiectorie, scap basma curată. Dar nu merg. E doar o fază temporară… Trebuie să fie.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!