Pistolul cu apă

 

Plouă marunţel. Bine, şi dacă ar ploua cu picături mai mari nu m-ar deranja. M-am obisnuit cu vremea asta. Din cele patru anotimpuri frumoase pe care le simteam pana in suflet, în vremea copilăriei, au mai rămas două. Şi, pentru ca să fiu sigură că nu am parte de vreo surpriză, de ceva vreme, plec cu garderoba după mine. Şi trei umbrele! Să fie.
Mă uit pe geam la stropii de ploaie. Cad precum fulgii lui Ionel Teodoreanu, uitându-se unii la alţii ca într-un dans, apoi se arunca-n gol, căzând cu zgomot pe pământ.
Samson se uită în cer cu limba scoasă şi se învârte în jurul cozii de bucuria picăturilor. Gâştele lui Adelin, crescute-n drum, îşi intind aripile şi se fâţâie ca duduile cochete prin centrul oraşului. Picăturile ăstea, mici şi indesate, mă duc cu gândul la drăcovenia de pistol cu apă pe care-l folosea, voiniceşte, un borac de generală, într-un amuzament spumos, pe plajă, la mare.

În prima zi, cât a tronat soarele pe cer ca regele, cu acelaşi nume, pe tronul Franţei şi Navarei, stropii din pistolul verde- praz, nu prea ne deranjau. Din contra, cât te întorceai de pe poziţia stat pe spate, în poziţia prăjit hamsie, pe faţă, erau o binecuvântare. Te mai răcoreau. Ba, uneori, glumeam că ar transpira şi soarele.

A doua zi de plajă, sub influenţa norilor asezaţi strategic prin diverse colţuri ale cerului, picăturile de apă din pistolul verde-praz, nu mai aveau efectul scontat. Mai mult, le simţeai până-n oase când erau susţinute de vânticelul subţirel venit dinspre marea noastră neagră. Sau albastră. Pe alocuri.
Posesorul, una bucată băiet cutreierat şi prin păduri, doi ochi ca cerul şi nişte cârlionţi rebeli, împuşca văzute şi nevăzute, bucurându-se ca un golgheter celebru. Uneori il vedeam bine, alteori, din cauza nisipului pe care ni-l arunca în ochi, in goana lui printre cearceafuri, nu mai distingeam decât o siluetă subţire care alerga, bezmetică, cu tricou’-n cap.
De zis, nu-i zicea nimeni, nimic, văzându-i bucuria copilărească şi mândria din ochii părinţilor care, probabil, şi l-au dorit cu disperare, deşi vreo doi vecini de cearceaf, tocau mărunţel, printre dinţi, înjurături olteneşti, sub inspiraţia momentului.
Părinţii îl mâncau din priviri, adulându-l conştient, avertizându-l, blând, să nu calce în picioare gogoşile cu ciocolată ale participanţilor la bronzarea colectivă şi să nu agăţe, din viteză, pălăria doamnei răstignite, care întindea mânile spre cer, precum o antenă parabolică care vâna frecvenţa bulgărească.

phuket6-copy
Bucata mea de plajă părea ruptă dintr-un film cu de Funes, în care protagoniştii se scărpinau în cap, scuturând, în sincron, cearceafuri, prosoape şi alte ţesături autohtone utilizate la prăjitul trupului, bolborosind neînţeles de la Geneza până în prezent. Băiatul îşi făcea, serios, de treabă, că doar nu degeaba îi cumpăraseră jucăria, alerga şi ţipa, concurând serios, pescaruşii. Nici muzica de la terasă nu reuşea să-i acopere ţignalul.

A treia zi pistolul cu apă a dispărut. Nici urmă de picătură. Nici la primele raze, nici când prăjea soarele de ziceai că eşti în cuptor. Bag seamă că pistolul ăla a fost magic şi l-a trimis pe micuţ într-o altă dimensiune sau într-un alt colţ de plajă. Sau poate nu a fost pistolul, ci olteanul taximetrist de pe randul doi(de la mal înspre terasă) care, după ce a băut halba de bere cu juma’de kil de nisip în ea, l-a ameninţat că-l trimite unde a dus mutu iapa. Sau Hagi. S-o fi ţinut de cuvânt. La cât de ţanţos mergea olteanu’ pe malul miilor de jii, tragând în piept briza mării înspumate, sigur trecuse la fapte.
-Văzurăţi, mă, ce linişte fu, azi? Că d’aia venirăm la mare: să respiram aer murat şi să ne simtem mai liniştiţi, că d’aia muncirăm, ca boii, un an!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!