Pomeneste, Doamne, pe roaba lui Dumnezeu…factura!

 

Era o adiere, un soare blând şi o linişte deasă de-ţi pocneau urechile în interior de atâta plictis. Vreme buna de trândaveală, întins picioare pe un balansoar şi staaaat, aşa, ca şi cum nu s-ar fi inventat stresul. Şi cum stăteam eu în marele nimic interior, îl aud lătrând vitejeşte pe Samson, câinele lui Costică, ajutat prieteneşte de alţi doi, printre care şi al meu. Lătrau de ziceai că e invazie de alieni rătăciţi prin Univers.
-Adelinee, dă drumul pisicii, că nu zboară, mă! O omori cum mi-ai omorât puii de curcă cu care te-ai dat pe topogan! striga coana mare din răsputeri, cât să acopere lătratul patrupedului.

Adelin învârtea în aer o pisică de câteva săptămâni spre disperarea lui Samson care se urca când pe gard, când pe cuşcă, lătrând in destin, mai să-şi înghită limba. Văzând că puiul de pisic nu se înalţă şi nu dă semne de înaripare, ca elefantul din reclame, îl pune lângă mama şi îşi găseşte un alt camarad: soarele.

article-2102539-11C74C87000005DC-752_634x855
-Parcă eşti lampa lui Ilici: io te aprind şi tu te stingi! îi vorbea Adelin soarelui acoperindu-şi faţa cu mâinile.
Coana mare nu dă semne că ar ceda usor. Se invarte în loc ca precupeţele în piaţă cu mâinile în şoldurile late pufnind ca o locomotivă veche, cu aburi, bolborosind neînţeles. Costică o depistează uşor după norii din jurul cocului şi îşi face de lucru cu nervii ei:
-Şiii…care e treaba, mămică? Scăzu traficul pe blog, vin verii de la Olt sau eşti de rând să faci coliva la biserică?
-Hai, sictir, nu mă provoca! Ai mâncat friptură de ştevie dezosată şi ti-a rămas între dinţi?
Costică e pregătit de ofensă şi-şi caută în sertarele minţii replici de foc
– Nu mâncai. Nu era patrunsă bine şi ţi-o lăsai dumitale, că îţi place în sânge.
Coana mare nu are chef de el. Alta e ţinta ei:
-Adeline, unde e, mă, factura care ţi-o lăsai sa o platesti la peipal, la Veronica lui Mitrache? Ce făcuşi, mă, cu ea, că ne trimiseră somaţie că ne întrerupe curentul!?
-Hait! Te lasă pe întuneric, mămică? Măcar postaşi pentru trei zile?
Coana mare îi răspunde din priviri. Adelin, simtindu-se vizat, ridică din umeri, nevinovat, iar Rodica, aparută de niciunde în pragul bucătăriei se blochează uşor în faţa situaţiei.
-Adeline, ai plătit factura, mamă? îl întreabă cald, Rodica ştergându-şi mâinile murdare pe şorţul cu maci.
-Platii! răpunde cu toată siguranţa din el, Adelin. Imi dădu o chitantă subţirică şi o prinse în capsă de factura. Apoi, factura o pusei cu restul în geanta ta, că o găsii pe scaun, în bucătărie.
-Care, geantă, mamă? îl intreabă cu miere naturală, Rodicuţa
-Aia, grena, de ţi-o lua tăticu’ de ziua ta ca să nu mai decretezi stare de arest la domiciliu.
Rodica îi crede sinceritatea din glas şi privirea de câine devotat şi merge în casa la verificare. Câteva minute mai târziu, Rodica apare nedumerită:
– Mamică, geanta mea nu o luaşi dumneata când fuseşi în oraş, la Primărie?
– O luai, da’ o adusei înapoi.
– Văd! răspunde Rodica. Geanta e. Factura, nu. Şi, acatistul e tot acolo. Nu ai zis că ai fost la biserică şi ai pus acatistul?
– Pus, cum să nu pun, că doar am asistat la slujba de marţi?! Frumoasă slujbă! La sfarşit ne ţinurăm de mână. Toţi. Şi, nu ştiui pe niciunul, dar dacă aşa e tradiţia…stătui.
– Păi… şi ce caută acatistul cu banii în geanta mea?
Coare mare tace câteva secunde, analizează mental situaţia, face legătura între acatist şi factura, precum o centralistă cu experienţă una între două compartimente… şi se albeşte
– Cum adică acatistul?
– Acatistul. Ăla care ţi l-am dat ieri să-l pui la Sf Anton.
– Păi, l-am pus! Am luat toate icoanele la închinat cu acatistul în mâna si l-am lăsat la poalele Sfântuleţului.
– Şi de ce e acatistul nu e la Sfantuleţ şi e în geanta mea, dar factura, ba?
– Hauleu! M-am închinat la icoane cu factura de lumină? Mi s-a părut mie că e hârtia mai groasă…. Acu’ pe cine pomeneşte părintele, că ieream trecuţi toţi, inclusiv naşii de la Braşov.
– Pe mine! răspunde Costică rânjind, plin de satisfacţie şi pe faţă şi pe piept. Factura ierea pe numele meu.
– Bre, mămică, eşti de belea! Cum, bre, să te închini la icoane cu factura? Cum facem acu’ dovada plăţii că, cu FNI-ul, FBI şi ce-o mai fi, o mai dai la pace, dar cu Cezu’, n-ai şanse!
– Mergi la părintele, mămică! o sfătuieşte Costică. Am io un sentiment că acatistele astea mai iecstraterestre le pune separate şi se închină…în credinţă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!