Să ştii că îmi lipseşti…

 

Să ştii că îmi lipseseşti, măiţă, deşi spunându-ţi doar atât, e prea puţin. Mi se zbate dorul în piept precum un porumbel lovit în zbor. Căzut în neputinţă, pe pământ.  Stau jos şi plâng. Cred, în naivitatea-mi, că lacrimile pot curăţa şi vindeca o rană. Sunt un copil. De-aş fi îndeajuns copil! Nu plâng din egoism, măiţă, ci plâng în lipsa ta. Mă umplu de sentimentul dorinţei de a te revedea, de a-ţi auzi glasul şi veşnicul: pupu-te, mama! De-mi şterg ochii, pică lacrimile direct în suflet. Mă ustură, se zbate pieptul. Pare că dă să fugă înaintea ta. Cât îmi lipseşti, măiţă! Cât îmi lipseşte bunătatea ta! Strâng băierile sufletului. Le strâng tare să nu cedeze, deşi a ceda e atât de simplu şi de frumos! Ne e teamă de durere, deşi ea ciopleşte în noi precum cel mai mare meşter de pe pământ. Durerea cioplită are strălucirea diamantului. Ne e teamă de singurătate de parcă ne-am naşte în gaşcă şi am muri în trei. Compleţi în incompletul lumii.

iubireaMă uit la amintiri. Mi-e dor să-ţi mai sărut obrajii. Roşii. De veşnic trandafir. Mi-e dor să-mi fâlfâi mâna-n despărţiri şi să-ţi aud “te pup, brânduşă! Drum bun!”. Mi-e ciudă de ce nu am făcut. Mi-e dor de ce-am făcut. Mi-e greu să-mi recunosc greşeala, mi-e bine ştiind că te-am iubit. Mi-e frică de necunoscutul cerului, mi-e bine ştiind că nu-i nimic să-mi facă rău. Mi-e tristă despărţirea, mi-s bucurie ochii tăi. Şi râsul tău. De-ar fi să te mai naşti din nou, dă-mi timp să mor şi eu. Să aleg să-mi fii din nou bunică. Aş stii să-ţi arăt căt te iubesc şi nu aş mai lăsa să fie prea târziu. Asta e patima omului de acum: să-i fie dor şi prea târziu. Alegem să arătăm ce trebuie, ce merită, ce e nevoie… prea târziu. Alegem să iubim când e târziu. Alegem să vedem că am greşit târziu, când toate-s prea târziu. Alegem să lipim cioburi când puteam să preţuim întregul. În cana întreagă, apa nu se scurge nicăieri.
Alegem să lovim neacceptând decizii, în loc să acceptăm, să medităm, să înţelegem că nu-i nimic prin merit propriu. Totul e doar primit. Alegem să întindem sufletul în faţa minunii, misterului, vieţii, când toate-s vechi în noi. Şi scârţâie prin locuri principale. Alegem să trăim clipa preţuirii când trece prea mult timp. Considerăm că suntem toţi titani când suntem nişte fiinţe firave ce au nevoie  de iubire. Abia plini de ea vom străluci.

Să ştii că imi lipseşti, măiţă. Şi doare dorul. E pustiu. Dar las să mă confund cu grija şi durerea, căci toate trec. Nimic nu e etern aici. Să ştii că latră uscatul şi are cine să-i arunce pâine. E tot lăţos. Mult mai trist şi răguşit fără stăpân.  Nu mai mănâncă mămăligă de când ai plecat. Nici nucul nu mai e. Era uscat, tăcut şi fără roade. Şi l-au tăiat. Când eram mică credeam că face nuci doar pentru mine. Mi le dădea în schimbul poveştilor spuse stângaci. În grajd e doar cărbune. Ferestrele mici, de lemn, s-au subţiat. Când ninge cade cerul cu îngeri mici şi zgribuliţi. Am luat ştergarele din casa mare. Ce mai râdeai zicând că-s detectiv! Aştept să înflorească toţi bujorii. Îi rup şi ţi-i aduc. Promit! Îi las pe piatra rece. Ai să mă auzi spunându-ţi că încă te iubesc. Şi o voi face până ne vom întâlni. Acolo va fi timp de altă, nouă, iubire. Nu ne-o vom spune! Dar vom şti că ne iubim. Zâmbind.

5 Responses to “Să ştii că îmi lipseşti…”
  1. Crengu says:
    • Zăpăcita Creaţă says:
  2. Simona says:
    • Zăpăcita Creaţă says:
  3. Jana Voiculescu says:

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!