Şi, da, plec în delegaţie. Strângeţi-mă de gât!

Wow! Prima mea delegație în străinătate. Uite-te la mine! Stau cu o cana de cafea în mână și mănânc o tarta de ciocolată de 23 de lei. Și e cât palma. Îmi vine să o ridic la nivelul feţei şi să îl imit pe Mr Bean. Să vadă toţi ce mănânc io, singurel. Îmi place la nebunie! O ador! Stau pe un scaun roșu într-un aeroport aglomerat și mănânc fericire de 23 de lei. E prima dată când dau atâția bani pentru propria-mi plăcere, fără să mă simt vinovat. Dacă ar aş fi făcut asta pe teritoriul cunoscut şi ar fi aflat Ea că am dat 23 de lei pe o prăjitură, întâi ar fi făcut ochii cât o gură de hipopotam, apoi geamurile ălea, mari, din Biroul Oval al Casei Albe s-ar fi zgâlțâit serios de la ceeeeeeeeeeee-ul ei. Evident că primul cuvânt pe care mi l-ar fi adresat după o noapte și o zi în care mi-ar fi arătat doar spatele-i încântător ar fi început cu e, de la egoistule!, apoi timp de o săptămână m-ar fi tocat mărunt, ca pe un pumn de pătrunjel. Soacră-mea? Ha!

Soacră-mea m-ar fi omorât din două priviri sau, în cel mai bun caz, mi-ar fi aruncat între ochi un sictir pe care Irina Nistor l-ar fi tradus, răgușit: mda, știam eu, puțache, că ești suspect. Mănânci banii familiei, hă? Ai de grijă, băiețel! De azi, înainte, intri sub supravegherea mea. Aim uatching iu! Dar acum, acum, sunt la 400 de kilometri distanță de ele. Beau o cafea de 16 lei, delirantă, supra, mega aromată, mănânc raiul ăsta, ciocolătos, și simt cum tropăie bucuria în mine. Trăiesc, bă! De 14 ani nu am plecat nicăieri fără camera video după mine. „Dane, dă drumul la aerul condiţionat! Opreşte-l! Mergi pe banda ta, că uite nesimţitul dracului cum stă în curul tău! Lasă-l să te depăşească! Opreşte că am nevoie la toaleta! Vai, cum ai pus bagajele astea în portbagaj! Auleu, ai pus cămăşile peste sacoşi? Tu chiar nu ai văzut că erau pe umeraş? Poftim!, s-a ales prafu’ de ele! Nu mai bea cafea tare, că iar ţi se ridică tensiunea! Ai vorbit la pensiune? Nu ai vorbit, normal, lasă că vorbesc eu, că le face Gabi pe toate. Bine că m-am însurat!”. Asta în momentele în care nu erau prezenţi şi socrii. Cea mai mare tâmpenie într-un cuplu e să te sufoci continuu, să-i îngrădeşti libertatea celuilalt, să-i răpeşti şi cele zece minute de pe wc cu bătăi repetate în uşă… Uită-te la mine! Nu mai am nevoie de tratament. La dracu! credeam că la 39 de ani fericirea ar trebui să fie alta. De fapt, nu mai credeam că există fericire. Dar…există. Îmi curge pe gât şi prin vene. Nu mai simt durerea aia, grea, din piept, nici tâmplele nu-mi mai zvâcnesc. Am două luni de tratament contra reumatismului. Abia târam picioarele. Acum nu mai simt nimic. Parcă-s un armăsar abia ieşit din grajd, gata de cucerit padurea. Să-mi dau palme! Parcă am 15 ani. Dane, ai renăscut! …. Totul a început cu două luni în urmă. Lucram la un proiect important într-o instituţie a statului. Din biroul ăla eu eram singurul care-i puteam face faţă. Deh, îmi place legislaţia! Sorb fiecare literă de lege de parcă aş sorbi un Alicante. Într-o dimineaţă, exact după ce terminasem cafeaua, sună secretara și mă anunță că sunt așteptat în biroul directorului general. Directorul… om bun, proaspăt bunic, larg la inimă, profesionist. Îl admiram.
– Ia loc, Dane!mă invită el.
Mă fac comod în primul scaun pe care-l văd și aștept să-mi ceară să lucrez la vreun proiect, ceva. Niciodată nu am discutat altceva.
– Dane, intru direct în subiect, că nu am timp de pierdut. Nu te întreb ce face nevastă-ta, că am și eu una acasă, cât ești de fericit, că asta se vede pe chipul tău, așa că te anunț că pleci în locul lui Tănase într-o delegație în străinătate, pentru două săptămâni.
Eu înghit să-mi desfund urechile, îmi reglez vocea și întreb ca un adevărat profesionist:
– Departe?
– Destul de departe. În Japonia.
Restul detaliilor nu are rest să le înșir. Era stabilit. Ajung acasă sărind într-un picior de fericire. Toată munca mea de zece ani era în sfârşit valorificată. Abia aşteptam să-i dau Gabrielei vestea cea mare. Opresc la prima florărie ce-mi iese în drum, mă agăţ de un buchet de trandafiri roşii şi apăs pedala cu orice risc. În zece minute eram în faţa uşii. Când îmi deschide, o sărut pătimaş şi-i umplu braţele cu trandafirii. Ea se dezmeticeşte greu, mă priveşte cu suspiciune, zâmbeşte cu un colţ de gură, se uită când la trandafiri, când la mine de parcă ar fi urmărit un meci de tenis. Eu radiez.
– Iubire, trec eu direct la atac, am să-ţi dau o veste super, super bună!
– Ţi-au aprobat împrumutul la CAR, aşa-i? mi-o ia ea înainte
– Nu! răspund eu, neînţelegând-o.
– Ştiu! Te-a sunat Gicu să-ţi spună că e gata maşina şi că a găsit bilete de Revelion.
Nu înţelegeam nimic din ce spune şi mă enerva cumplit că, de fiecare dată când încercam să deschid gura şi să-i spun motivul bucuriei mele, interioare, intervenea cu tot felul de prostii. Aşa că o strâng de umeri uşor, mă uit în ochii ei şi o rog să tacă puţin
– Lasă-mă să îţi spun, te rog! E ceva important!
Ea dă din cap, în sensul că înţelege ce o rog şi exact când …
– A venit gresia din Italia! sare ea înaintea să scot un p amărât.
– Ce dracu’, mă, nu ai răbdare? Lasă-mă să îţi spun: plec în delegaţie. Sunt trimis de şeful cel mare în locul lui Tănase.
Ea tace. În viaţa ei nu a tăcut într-o conversaţie cât a tăcut în minutul ăsta. Spaţiul ăsta dintre noi creat instantaneu consider că e de bun augur. Aştept liniştit să proceseze noutatea, să se bucure de reuşita mea şi să-mi sară de gât.
– Lasă mișto-ul! sparge ea tăcerea, râzând.
– Gabi, nu te mint. Plec într-o delegaţie importantă.
– Tu?
Tu-ul ăsta a sunat atât de aiurea de parcă mi-ar fi spus în faţă: de când eşti tu, mă, atât de important?
– Da, eu. Plec peste o săptămână. Serios. Şi aş vrea să simţi bucuria mea…
Îmi analizează faţa, cămaşa, face două ture prin dreptul blugilor, din nou se opreşte la faţa mea și se opreşte direct în irişii mei:
– Cine e?
– Cine e, cine? întreb și eu, neînțelegând
– Cine e putoarea cu care mă înșeli?
– Poftim? Gabi…tu realizezi ce mă întrebi?
– Dane, nu mă lua cu priviri de vițel motivațional. Vii la mine cu flori şi azi nu e ziua mea. Nu ai plecat niciodată, nici măcar la o bere cu colegii tăi, și acum îmi spui, direct, că pleci în delegație? Nu-s blodă, băiatule. Ştiu şi eu cum e cu delegaţiile. Și cam unde e delegația asta? La ce hotel în Sinaia? Unde dorește duduița să-și întindă piciorușele pe gâtul tău? Delegație, hă? O ardem pe americănisme, da? Haaani, aim hoooom! Fă-mi repede bagajele, că trebuie să plec trei zile în delegaţie, fiindcă nu mai are răbdare noua secretară. Nu mă mai vrea în debara şi pe xerox. E prea incomod. Aşa că trebuie să plec într-o delegație grea, foarte grea, epuizantă chiar, ooofff, la mama dracului, tocmai în Malibu. O să vin extenuat. Şi „hani” îi face repejor bagajul ca să plece muncitorul familiei la aeroport. Să nu întârzie.
Nu o recunosc. Mă uit la mâna ei pe care şi-a tatuat un fluture în concediul din Creta, ca să îmi dau seama dacă e ea. Fluturele e acolo. Pastile nu știu să ia.
– Gabi, iubire, ce ai? Niciodată nu ai reacționat așa. Nu am pe nimeni. Plec într-o delegație trimis de șeful meu, două săptămâni, în Japonia.
– Două săptămââââââââââââni?
– Atât ai reținut? Mulțumesc! adaug eu, dezamăgit, mult prea dezamăgit şi mă târăsc în dormitor.
Nu știu cum am îmbrăcat pijamalele și pe câți dintre cei care joacă în serialul ăla, turcesc, la care se uită zi de zi, i-am înjurat, cert e că nu am reușit să mă calmez cu nimic. Gabi a suspinat până a luat-o somnul. Cu siguranță mă considera suspect, mincinos, inuman. Cu siguranţă se simţea o victimă a soartei. A continuat să plângă și a doua zi, dimineață, până a plecat la servici cu ochii înroşiţi. La 10.00 m-am trezit cu soacră-mea în biroul meu.
– Uite care e treaba, puţache, am venit să-mi dai cei 8000 de euro pe care vi i-am dat cadou la nuntă. Îi vreau cu dobândă, cu tot.
Să cad de pe scaun.
– De ce?
– Pentru că ești un nenorocit care îmi înșeală fata. Până pleci cu craci lungi în delegație, să-mi aduci banii. Ai înţeles? Nu mă fă să-l chem pe Cristi, că nu vreau să terminăm povestea asta chiar atât de urât. Cristi e cumnatul meu. 2 pe 2. Trăgător de fiare, iute la vorbă şi la nervi. Unde e vorba de rupt oase, e primul. Are un pumn cât stânca. Şi, nu, nu-l vreau pe faţa mea. Divorțul va avea loc la notar. La Ștefănescu, vărul meu, primar, mă mai anunţă ea, înainte să-mi arunce un sac de silă în faţă. În uşă apare, plânsă, şi Gabi. Mă priveşte sfidător.
– Ce dracu aveți, mă? îmi sar eu din pepeni. Nu dau niciun ban, nu merg la niciun văr. Plec în delegație. Fără craci lungi. Hai la director, să vă dumiriți! Gabi începe din nou să suspine. Colegul de birou priveşte, în direct, la un material de Stirile de la ora 5.
Cer să intrăm la director. Norocul meu că era în unitate. Le introduc pe suspicioase în biroul şefului, îi povestesc, pe scurt, ce s-a întâmplat şi-l rog, cum n-am avut ocazia niciodată, să le confirme tot ce am îndrugat. Directorul, om finuţ, trecut prin multe, îi sărută mâna soacrei pe care aş fi picurat doi stropi de arsenic, accidental, şi o îmbrăţişează părinteşte pe a mea. Diplomat din fire, comandă rapid câte o cafea şi ne pofteşte să luăm loc. Soacră-mea o dă înainte cu semnele, trandafirii, apatia mea din ultima vreme, vopseaua de dormitor care nu mai vine, gresia comandată în Italia pe care nu am vrut-o, firul fierului de călcat pe care nu l-am reparat, cearcănele din ultimele două spăptămâni şi, ce e mai grav, refuzul de a mai face încă un Revelion în familie. Normal că am refuzat. Ani la rând le-am înghiţit sarmalele nefierte, am înghiţit glumele proaste ale cumnatului, pârţurile lui Jean, al doilea soţ al soacră-mii, care se bate cu mâna pe burtă şi râde după fiecare pârţ de parcă ar fi luat o medalie de aur, râgâielile bunicului surd care a renunţat la placa dentară şi rumegă câte o jumătate de oră în urechea mea… M-am săturat de glumele cu tentă sexuală ale unchiului Matache care şi-a tras-o la viaţa lui cu peste trei sute de femei despre care vorbeşte porcos. Nu-i mai suport! Iau foc numai gândindu-mă la tona de vase la care trebuie să spăl după ce se cară beţi, mangă. De câţiva ani fac alergie la lebărul şi toba care mi se bagă cu forţa pe gât. Orice refuz politicos sfârşeşte cu o tonă de priviri răutăcioase. Deci, cum să mai rezist? Directorul ascultă toate prostiile îndrugate şi intervine, politicos:
– Doamnă, vă înţeleg perfect supărarea, dar cred că este total nefondată. Dan munceşte mult în unitate. De aceea am considerat că e momentul să-i arăt preţuirea şi să-i premiez într-un fel efortul. Va pleca în Japonia pentru două săptămâni. Singur. Cu permisiunea mea. Acolo va întâlni alţi reprezentanţi. Toţi, bărbaţi. Nu e cazul să vă panicaţi. În plus, Dan este un tip extrem de serios. Vă garantez.
Soacră-mea e rezervată. Ştiu ce gândeşte: ei, lăsaţi, dacă nici bărbaţii nu se acoperă între ei! şi o văd cum cotrobăie prin geanta, verde, fără fund. Scoate din ea mirul şi o cărticică, mică, pe care scrie Acatistul Sfântului Ciprian. Se întoarce spre mine:
– Am plecat la mine fără Noul Testament, aşa că pune mâna pe asta şi jură că nu ai pe nimeni!
Mă uit la ea ca în faţa Terminatorului. Directorul îmi face semn discret să fac întocmai ce mi-a cerut. Ce dracu să fac? Am jurat că nu ascund nimic. Şeful a scăpat mai ușor, doar cu pupatul crucii. Fără să jure. Bine, întâi a fost uns cu mir de la părintele Arsenie, întrebat când s-a spovedit ultima oară și dacă are preot duhovnic. A picat la toate trei întrebările, drept pentru care a devenit mai suspect decât eram eu. Dar…

Va continua

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!