Şi dacă a venit timpul să….

– Ce să-ţi spun, Tavi? Treburile mergeau strună sau cel puţin aşa mi se părea. Trăiam aşa cum primisem informaţia în primii şapte ani de viaţă, în casa părinţilor. Mult timp în mintea mea a rulat un film cu scenariu bazat pe toate informaţiile pe care le primisem în casa mea, pe care le preluasem, cu toate imaginile pe care le văzusem şi rula atât de bine, încât restul ideilor, gândurilor, vocilor care ar fi contrazis ceva, erau imediat anulate. Nu valorau nimic. Şi trăiam după acest scenariu. Mi-am marcat teritoriul de viaţă de parcă aş fi fost stăpânul acestei lumi şi am trăit fiecare clipă de parcă aş fi fost nemuritor. Doar ştii şi tu. Până în momentul în care, într-o zi, o voce puternică mi-a inundat capul şi o stare de agitaţie şi-a „marcat teritoriul” două degete mai jos de stern. Insistentă voce! Banca o ştii. Cea din capătul parcului, pe Tănase Catargiu 42, vis a vis de casa cu iederă a doctorului Tănase, cardiologul. A murit anul trecut.

Tavi dă din cap firesc, implicat sufleteşte în destăinuirea amicului său abia întors de undeva, dintr-o ţară din America latină. Călătoria asta i se păruse o tâmpenie încă de la început, dar, în fine, banii lui, viaţa lui. Tavi voia să termine casa de la munte, nu avea timp de prostii. Când, naiba, am murdărit blugii ăştia? Doar ce i-am îmbrăcat. Să vezi ce fumegă Aura! Iar mă face albie de porci. Doamne, ce gură are! Ce naiba am văzut la ea? Cred că e de la maşină. Pfff!
Gelu se opreşte un moment intuind că prietenul lui e cu mintea în cu totul altă parte decât acolo, lângă el, la masa de pe terasa Berarilor. Îl lasă câteva secunde să-şi termine gândul, apoi îl întreabă, uitându-i-se în ochi, de parcă s-ar fi uitat într-o fântână fără fund.
– Nu te simţi obosit în ultima vreme?
– Cine, eu? se bâlbâie Tavi
– Tu.
– Sunt destul de obosit.
– Te-ai întrebat vreodată de ce?
– De ce? Ştiu clar care e motivul. Acelaşi pe care-l au toţi.
– Care?
– Stresul. Munca, mă!… grijile. Uite că sunt mai multe motive!
Gelu nu-i scapă privirea din ochi cum nu scapi un peşte abia prins în undiţă. Tavi se fâstâceşte puţin. Îl deranjează insistenţa cu care-l priveşte şi simte că privirea lui Gelu e ca un lanţ energetic, nefiresc. Îl stoarce de puteri. Îi intră în minte şi nu vrea. Nimeni nu are voie în mintea lui. Şi nici în suflet. Mai ales în suflet. Şi, privirea asta, ciudată, din altă lume, îi intră nu numai în minte, ci şi în oase, în suflet.
– Nu, băiete! Oboseala ta vine din alergătura minţii. Nu eşti niciodată prezent. Nicăieri. Eşti fizic prezent. dar mintea fuge în toate locurile posibile. Nici acum, deşi eşti în faţa mea, tu nu eşti aici. Cine ştie pe unde îţi umblă mintea? Stop! Spune-i stop. Fii prezent, aici! Când eşti prezent într-un loc, nu mai oboseşti. Tu ai văzut un medic chirurg care operează câte 7,8 ore, chiar mai multe? Te-ai gândit, vreodată, cum rezistă? Cum poate sta în picioare atâtea ore? Îţi spun eu: trăieşte în prezent. E acolo. În acel moment e acolo, cu fiinţa, cu mintea. De aceea reuşeşte să se concentreze şi să reziste. Şi să reuşească. Dacă nu ne-am mai lăsa mintea să colinde pe unde vrea ea şi am trăi în prezent, nu am mai obosi. Şi dacă mai adaugi şi plăcerea cu care trăieşti în prezent, atunci, crede-mă, am trăi mult, mă! Mult şi frumos. Lasă-i naibii de blugi!
Tavi se blochează. De unde ştie ăsta, cu care a băut trei tone de bere în toată tinereţea lui, că el se gândeşte la blugi? Până să plece în excursia asta nu discutau decât de afaceri din care să iasă bani, mulţi bani, Crina şi Luminiţa pe care le considera posesia lui şi pe care le-a chinuit cu gelozia, ideile lui tâmpite …
Gelu zâmbeşte de parcă ar ştii ce gândeşte.
– Ce e? Nu mai sunt eu? Nici nu am fost. Abia acum sunt. Ia, spune-mi, ai terminat casa de la munte?
– Pe dracu! Am crezut că scap cu 25 de mii. Am intrat iar în datorii. Mi-am schimbat şi maşina, că au crescut băieţii şi Aurei nu-i mai încăpeau bagajele în aia veche.
– Rate, hă?
– Rate, cu ce altceva? Pe 30 de ani.
Gelu zâmbeşte în colţul gurii cu un hmmm! care aduce cu o părere de rău. Sau poate seamănă cu o părere de rău şi e doar o un hmmm! înţelegător, ca în faţa unei boacăne făcute de un copil care nu realizează că e o greşeală, ci doar un lucru bun nereuşit.
– Şi, după ce termini casa, ce ai de gând să faci?
– Ohoo, timp să am! Alerg, bă. Am multe  de rezolvat…
– Mă, băiatule, răspunde-mi sincer: de ce ai senzaţia că ai nevoie de atâtea? De ce crezi că îţi aparţine ceva?
Tavi dă din colţ în colţ. E clar că Gelu nu mai e nebunul cu care spărgea dimineţile cu sticlele înlăcrimate ale lui Ovidiu. Toate. Nici nebunul pe care acoperea când pleca „pe baltă”. Ăsta din faţa lui are doar ochii lui Gelu. Privirea nu e aceeaşi. Să-mi dau palme!gândeşte Tavi. Ăsta chiar e schimbat.
– Nu ai nimic al tău, să ştii. Închipuie-ţi asta: pleci într-o zi într-o excursie, da? Tavi îi susţine ideea, dând din cap. Bun. Pleci într-o excursie, într-un loc necunoscut. Cu bagajele tale. Acolo găseşti hrană, zone minunate, lucruri inedite, nativi, alţi călători, etc. E ceva al tău? Nu. Tu eşti în excursie. Pipăi frunzele pe care nu le-ai mai văzut, stai în ploaie zâmbind, cercetezi, te umpli de nou, chiar ridici cu mâinile tale un acoperiş din frunze uriaşe, desenezi. Îţi place la nebunie ce faci. Te îndrăgosteşti, poate. Trăieşti o poveste frumoasă. Descoperi în tine lucruri neştiute. Scoţi partea frumoasă, dai fără ca cineva să-ţi ceară ceva. Faci toate astea pentru că vrei, pentru că eşti într-o excursie, liber, şi îţi place tot ce vezi, ce simţi, ce trăieşti. Tot ce găseşti acolo, îţi aparţine? Nu. Toţi  ceilalţi pe care-i găseşti acolo, care te ajută să simţi intens bucuria experienţelor, îţi aparţin? Nu. Toate valorile lor, diferite de alte tale, toate trăirile, gândurile, calităţile lor îţi aparţin? Nu. Le-ai găsit acolo. Ti-au îmbogăţit experienţa. Vine momentul să pleci. Pleci cu tot ce ai găsit acolo? Nu. Te-ai folosit de lucruri, dar le laşi acolo. Ai construit, dar laşi acolo totul. Ai dăruit, dar era rolul tău. Ai iubit, dar laşi în urmă iubirea. Te-ai bucurat de ploaie, dar ploaia va continua să cadă în acelaşi loc în care tu ai fost în excursie. Nu e nimic al tău. Nu e cazul să devii pătimaş, pentru că amintirea excursiei va fi urâtă. Dezechilibrată. Nu îţi vei aminti de ea. Nu vei învăţa nimic din experienţa asta şi o excursie ar trebui să fie frumoasă…  Dacă accepţi că tot ce ai trăit, ai construit, ai creat, ai simţit în aceea excursie va rămâne în acel loc şi că tu îţi vei continua drumul doar cu ceea ce ai de la începutul vremurilor, sufletul, sinele tau, te poţi desprinde firesc şi uşor de orice loc, te poţi întoarce acasă, împăcat, liniştit. Acceptă. Înţelege că nu-ţi aparţine nimic şi vei vedea că nu numai tu eşti în excursie, ci şi ceilalţi. Şi ei simt altfel, gândesc altfel, au altfel de trăiri, au alt drum. Şi ei lasă totul în urmă şi se întorc acasă. Şi, se poate să nu-i mai vezi niciodată, dar îţi vei aminti de ei. S-ar putea să iubeşti atât de mult pe cineva, încât să-l regăseşti acasă. Te va aştepta zâmbind sau va veni, la un moment dat zâmbind. Îl vei recunoaşte. S-ar putea să-i recunoşti pe toţi cei care te-au învăţat atâtea în excursia asta. Apreciază posibilitatea de a merge într-o excursie şi comportă-te ca atare. Pe înţelesul tău: bă, tu eşti mulţumit de tine? Eşti fericit? Fii sincer cu tine şi vor fi în siguranţă şi ceilalţi. Mai luăm una?
– Ce?
– O bere, mă.
Tavi nu răspunde. El tace rar, dar şi când tace, se aude cum respiră ziua. Fixează în zare un punct inexistent, şi-i dă voie zilei să respire. Să mai respire şi ea. El o face mereu şi tot nu-i intră aer suficient în piept. Gelu zâmbeşte şi aşteaptă.
– Într-o toamnă, pe la începutul ei, ne-a luat tata pe toţi şi ne-a dus la râu să cărăm piatră. Toată suflarea de pe strada noastră era acolo. După trei zile de ploaie, casa moaşei Mariţa fusese ruptă din pământ şi cărată la vale odată cu 12 găini, un câine şi-un pisic. Nu mai avea nimic în afară de două raţe cu guler verde, sidefat. Într-o lună, am pus mână de la mână, şi i-am ridicat doua camere şi-o bucătărie. Când a intrat în casă a plâns cutremurat, m-a strâns în braţe şi mi-a pupat mâinile, minute în şir. Simţeam amestecat…bucurie, împlinire, înţelegere, rost, iubire. Fericirea aia avea alt gust. Şi altă culoare. În momentul ăla a apărut soarele. După o lună de ploaie şi cer înorat.

 

6 Comments

  • Dela 18 septembrie 2017 Reply

    Uauuu…pling pt ca m-a emotionat imens acest árticol…felicitari!

    • Zăpăcita Creaţă 27 septembrie 2017 Reply

      Sterge lacrimile. Zambeste!Multumesc!

  • Crengu 22 septembrie 2017 Reply

    Eh, da, cam asa se intampla …. toate sunt desertaciune!

    • Zăpăcita Creaţă 27 septembrie 2017 Reply

      Cam asa, Crengu…

  • Viorel Cotinghiu 29 septembrie 2017 Reply

    Ar trebui să ne concentrăm mai mult pe ceea ce simţim şi mai puţin pe ceea ce avem, pentru că de aici nu pleacă nimeni viu şi nici cu averi.

    • Zăpăcita Creaţă 14 noiembrie 2017 Reply

      Asa e. Multumesc!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!