Şi mi-a spus… DA! DA! DA!

Nu, nu era nevoie ca fumigena să ne însoare pe toți. În cazul meu, eu am cerut-o în căsătorie pe Cecilia. Da, eu, eu care știam ce înseamnă fericirea.  A trebuit să o ascult pe fumigenă și să mă întâlnesc cu zeitatea asta, mergătoare, ca  în câteva ore să uit cine sunt și să mi-o doresc, pe veșnicie, în preajma mea. Ce dracu mi-a pus în pahar? Sau e vorba de creierul meu? Auzi tu, chimie! Creierul meu nu a știut niciodată chimie. Nici ăsta, nici cel de jos. Oricum, am pierdut în repriza a doua, în care putea face cu mine orice voia.  Puteam fi și împăiat dacă-și punea în cap.  Și, spre bucuria minunatei mele mătuși, după două luni de curte, gard, peluză, trei ronduri cu flori și o excursie la munte, unde îi place ei, într-o dimineață am făcut pasul. Acel pas, da. Neil  Armstrong e mic copil cu pasul lui, pe Lună. Adevăratul pas e cel spre uniunea veșnică.

Așadar, am făcut pasul și am pus și întrebarea: Vrei să fii…? Daaaaaaaaaaa! s-a cutremurat sala, pământul, și-o parte din Retezat s-a făcut praf. De atâta fericire, viitoarea, scotea sunete de gnomi stricați la stomac. Sincer, nu știam dacă râde sau se sufocă. Paralizasem în fața ei cu ochii cât clătitele americane pe care le devorase mai devreme, neștiind cum să reacționez. În momentul în care a ridicat inelarul să-l poată admira toată sala, eventual să crăpe de invidie, am înțeles că Cici nu se asfixia, ci îşi manifesta fericirea. Nu mai văzusem la ea o astfel de reacţie, nu ştiam că poate imita un avion la aterizare,  dar, cu siguranţă, nu ştiam multe despre ea. Posibil să nu le descopăr niciodată, câtă vreme suntem într-o continuă schimbare. Rânjeam ca tâmpitul, rușinat, în timp ce încercam să-i domolesc euforia. Cecilia, însă, știa ce greutate are inelul ăla pe degetul ei și repeta Da-ul ca o placă stricată, chițăind şi sărind pe scaun, în sincron cu doi gânguritori de maxim un an, care scuipau mâncarea între faldurile perdelei cu o precizie uimitoare. A mea doar sărea. Nu scuipa.  Dracu m-a pus s-o cer la micul dejun! Toți ne priveau ca pe niște nebuni. Jumătate din cei care încă nu se treziseră complet( e suficient să-i privești cum merg teleghidați prin fața bufetului și cum cască la fiecare trei respirații) și-au revenit instantaneu la primul țipăt de surprindere al Ceciliei. Pe lângă farfuria ospătarului, mai am de achitat încă cinci boluri scăpate de niște puști, exact în momentul în care încercau să-și pună cerealele negre ca nişte căcăreze de capră, șase căni de cafea și un scaun. Deși, cred că scaunul nu era din vina minunatei mele viitoare soţii, ci pentru că dobitocul de trei tone pe un picior, își încărcase farfuria cu jumătate din bufetul suedez peste care vizibilitatea era zero. Normal că s-a împiedicat și în cădere a rupt un scaun. Hai să dăm vina pe Cecilia care a huruit ca un balaur cu ceva intim prins în ușă! Ce să zic!? s-a împiedicat de frică, crezând că a deraiat o mașină în geam. Cât de prost să fii să nu știi că restaurantul e la primul etaj? În fine, plătesc și scaunul, dă-l dracu! Mai rău a fost cu baba din dreapta noastră care, auzind cum chițăie Cecilia și cum repetă „ooooo, da, da, da!”, a crezut că facem sex și, exact când Cecilia mi s-a agățat de gât, s-a înecat cu proteza dentară. Dă-o dracu de zi de spitalizare! O plătesc și pe aia.
Prima care a aflat de vestea cea mare a fost fumigena, evident. Sincer, urăsc expresia asta! Ce e atât de important ca s-o denumești „Vestea Cea Mare”? Parcă ar fi Naşterea Mântuitorului şi, asta, da, este cu adevărat o veste. „Le-ai spus vestea cea mare? I-ai anunțat despre vestea cea mare?” Iisuse! Ce mare lucru ai făcut? Ai descoperit vreo teorie, ai revoluționat lumea medicală, tocmai ai găsit în carapacea melcilor vreo sursă de energie gratuită care va scoate omenirea din foame? Ce dracu e atât de  important de-i vezi pe toți cum fac ochii cât cisterna, se îmbujorează, își unesc mâinile ca în fața lui Dumnezeu și scot un „felicităăăăări!” asezonate cu un fâlfâit de gene și câteva lacrimi în colțurile ochilor. Pe fumigenă nu am văzut-o, dar am auzit-o cum urla în telefon de zici că tocmai s-ar fi anunțat pe post că suntem scutiți de plata taxelor și impozitelor, etern. Cecilia țopăia cu telefonul în mână trimițându-mi bezele, iar eu, în clipele în care chimia din creier se mai subția, aveam momente de realitate și începeam să tremur din încheieturi. De teamă. Noroc cu hormonii, altminteri făceam depresie fără discuție.

Două săptămâni i-au luat Ceciliei să anunțe logodna, timp în care apartamentul meu a fost un fel de Mecca, cu pelerini din toate colțurile țării. Așa i-am cunoscut familia. Mare. Atât de mare, încât cardul meu țipa instantaneu când îl scoteam din buzunar. Aveam senzația că mă însor în rate sau că particip la propria-mi nuntă organizată în episoade, ca într-o telenovelă fără final. Zi de zi: mese întinse, cântece, discuții aprinse, dans, iar mese, iar scântei verbale, iar dans. În fiecare seară apăreau în ușă figuri necunoscute pe care Cecilia le îmbrățișa cu o bucurie copilărească, scoțând sunete de surprindere și încântare. Pe umărul stâng am șapte vânătăi, coastele țipă în mine din cauza îmbrățișărilor, port mască chirurgicală mințind că sunt răcit(nu mai suport niciun miros dubios), mi-am lăsat barbă să tai avântul babelor care mă privesc drăgăstos şi întind către mine trei degete uscate şi lungi ca nişte ţâri de ardei iute, dar puternice ca niște clești de raci marini,  să-mi sufoce ograjii.  Într-o seară l-am pus la masă chiar pe administratorul, recent ales, care venise să discutăm trei vorbe despre o conductă. Cum l-am văzut în uşă, l-am prins de braţ şi l-am aruncat lângă viitorul cumnat. A fost așa de impresionat de gestul meu! Nici nu știa ce locatari omenoși există în bloc. A plecat pe la trei, odată cu cumnatul cu care s-a înțeles de minune asupra unei navete de Fetească.

După prima săptămână am înțeles că Cecilia și Vladimir, un nepot informatician, sunt singurii întregi la cap din tot neamul. Restul, fie se născuseră cu neuroni sub nivelul acceptat, fie erau pe tratament greşit, fie erau erori de creaţie. Se întâmplă şi la case mai mari. Nu toate producţiile sunt perfecte. Dimineaţa, când mă uitam în oglindă, nu mă mai recunoşteam. Din fotografiile făcute cu doar o jumătate de an în urmă, îmi zâmbea un tânăr, fericit, de care nu îmi mai aminteam. Gaşca mea de prieteni, face terapie cognitiv comportamentală. În locul meu. Doi dintre ei au mers şi la câteva slujbe de dezlegări(cu fotografia mea) şi au participat la câteva masluri. Lucreţiu şi-a rezervat un loc în excursia organizată la Ierusalim. Mi-a cerut o bluză să o atingă de Sfântul Mormânt. Cu babele şi ape descântate nu au reuşit nimic. Dacă aş putea plânge, i-aş compătimi, dar nu mai am nicio reacţie, niciun sentiment.

Două săptămâni, în cadrul fiecărei vizite s-au discutat, în detaliu, coordonatele nunții, nuntă care urma să se consume tot în prezența lor, respectând totul în materie de tradiție românească, inclusiv bradul miresei, petrecere care va avea loc cu două zile înainte de nuntă, un fel de bairam pentru mireasă la care se împodobeşte un brad şi se aruncă pe casă. Nu ştiu care casă, că noi locuim la bloc, dar bănuiesc că vor găsi ei o casă cu acoperiş, devreme ce au găsit şi trei babe chiuitoare(aceleaşi care se jelesc la căpătâiul mortului. Au o experienţă de 10 ani şi preţuri decente). Fumigena nu participă la discuţii, doar ascultă raportul pe care i-l dă Cecilia în prezenţa mea. Dacă ar mai curge ceva prin mine, i-aş spune fumigenei să-şi bage în cur averea şi aş opri filmările la acest stupid film din care fac parte. Asta trebuie să fie. Un film, pentru că refuz să cred că ceea ce mi se întâmplă este realitate. O iubesc, da. De dragul ei am trecut cu vederea chiar şi peste pipăielile bunicii Matilda, ușor senilă, care mă confunda cu Anatol, fostul ei soț.  Dar, Doamne!, acum sunt în preliminarii, nu ştiu dacă iubirea va învinge totul până la final.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!