Solarul

0511-0902-2516-1026_Black_and_White_Cartoon_of_a_Woman_Tripping_with_a_Cup_of_Coffee_clipart_image

Opt. Sâmbătă dimineaţa, ora opt. Mă gândisem de cu seară să-mi iau frumuşel dreptul de a lenevi în pat până la vreo nouă(deh, pretenţii primăvăratice) şi să mă răsfăţ static, pe lângă casă. Aveam planul bine facut: mă trezesc când o să vad tot soarele rostogolit peste faldurile draperiei, îl ameţesc cu vreo două declaraţii scurte, pregătesc omleta, cafeaua cu lapte, sufoc câteva felii de pâine în prăjitor şi, după ce şi-au dat obştescul duh, încerc o resuscitare închipuită cu unt gras, galben, suficient să-mi dau colesterolul peste cap şi… drum deschis către grădină. Mă şi vedeam stând cu un zâmbet bleg pe faţă, ascultând pădurea şi vrăbiuţele de sub streaşină cum îşi fac planuri de zile mari. Sau visand. Sau stând, pur si simplu, pierdută, fără cuvinte. Ca şi cum nici nu ar fi fost inventate.
Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu aia din târg, pe la şapte trecute fix, vorba maestrului, ceasul biologic mă anunţă că e timpul să mă trezesc. Aşadar, iata-mă-s cu ochii în tavan. S-a dus planul meu de trezit leneş! Închid ochii. Nimic. Număr câteva raţe(cu oile nu funcţionează, încercat). Trag pătura peste cap, mă întorc pe-o parte, întind picioarele de parca aş vrea sa verific lungimea patului. Nimic. Trag pătura sub mine, apoi o dau într-o parte, iau poziţia fătului în pântecele mamei, mă răzgândesc şi mă întind pe burtă, ca în tranşee. În  zadar. Chinuitul ăsta durează vreo jumătate de oră. Nu-i chip! şi-mi stric, singură, planul de sâmbătă. Pe geamul din baie, aud voci pronunţate şi grăbite. Pun un halat pe mine şi merg în balcon să verific sursa. În grădină, Costică şi Rodica se chinuiau să întindă folia pe un solar. Soarele se prinde că-s trează şi-mi umple carlionţii cu o lumina caldă, într-o mângaiere numai de noi ştiută. Suflu în carlionţii rebeli, ce-mi împiedică vederea, şi fac ochi mari văzând chinul fizic al vecinilor mei. Când ea trăgea voiniceşte, sub comanda lui, el scăpa folia din mână. Când o potrivea el la încheietura pământului, rămânea Rodicuţa fără folie şi, de asemenea, răsadurile de’o palmă.

– Mă, frate, dacă nu aş fi pus-o tot io, anul trecut, aş zice c-a intrat la apă, ‘utu-i praştia mă-sii de treabă! Păi ce, mă, e rufă să intre la apă? Mă, Rodicuţo, noi puserăm folia greşit?
– Cum greşit, Costică? Nu e de lungă cât e de lată şi de lată cât e de lungă?
Costică nu-i răspunde. Se distanţează mental, încercând alte scheme, dând sentimentul că-i totuşi stăpân pe situaţie( că doar el a ridicat solarul în buza toamnei). Lasă folia jos, trasează prin aer câteva linii imaginare, îşi freacă fruntea de parcă ar fi lampa lui Aladin, apoi se face auzit:
– Mă, Rodico, daca trag io de ea, către mine, rămâi tu fără, aşa-i?
– Aşa-i! îi certifică ea logica.
– Aha! mă gândeam io. Ia, las-o jos! Las-o jos, că nu-i a bună! o sfătuieşte Costică, înfigând, din loc în loc, beţe de fixare. Se duce până în spatele grădinii, uitându-se în jos, ca şi când ar fi pierdut ceva sau, mai mult, ca şi când ar fi vreun detectiv celebru în căutarea unui indiciu, apoi ridică privirea şi o sprijină de coteţul găinilor. Rodica îl priveşte năucă. Pare-se că nici nu mai respiră. Îl însoţeşte cu privirea ca pe un camarad de război, fără să-i întrerupă gândurile. Costică face doi paşi în stânga, doi la dreapta, apoi se întoarce rapid:
– Mă, Rodicuţo, tu ai facut cafea azi?
– Făcut! E pe aragaz.
– Bun! Adu, încoa’, două guri că nu se legă neuronii şi nu pot dezlega misterul, că e plin pământul de mistere sau de nărozi. Şi io cred, în cazul meu, că nu sunt chiar aşa de nărod. Deşi, iartă-mă mămică daca aveai alte gânduri! şi se uită spre cer.
Rodica intră în bucătăria de vara şi, în doar un minut, apare cu o cană mare cu cafea. Costică, mai ceva ca un detectiv englez, soarbe doua guri şi îşi continuă, însufleţit, studiul de caz.
-Pfui! izbucneşte el, lovindu-se peste frunte. Are o faţă luminată de zici că-i candela de la Înviere. Asta e! Mă, Rodicuţo, unde ai pus tu folia cu care am învelit cărămizile pentru sobă, toamna trecută?
– În spate, pe butoaiele cu varza murată. Să ţină rece, că ai văzut ce se linge naşa pe dejte când fac sărmăluţe!?
– Şiiiiii… când ai pus tu folia pe butoaiele cu varză nu era ea, aşa, mai scurtă decât aia de pe răsaduri?
– Era!recunoaşte nevasta.
– Siii, nu cumva, în treacăt, semăna cu asta pe care, doi nărozi, încercă să o aşeze pe solar de o oră?
– Auleo, Costică! reacţionează Rodica, astupându-şi gura cu palma, de parca ar fi spus cea mai mare prostie( pe care e musai să o pomenescă la spovedanie). Chiar ca…asta e! Încurcarăm foliile. Te pomeneşti că a bună e în şopron…
– Ia colea! comandă, scurt, Costică. Strânge-o până nu ne vede vreun vecin! Şi, întorcându-se să verifice supoziţia, mă zăreşte-n balcon, cu gura până la urechi.
– Oooo, sarut-mâna, vecină? La aer, la aer? (asta îmi sună în urechi ca întrebarea idioată din bancurile cu cocalari: eeeei, ce face, fetele? Face gioghing?)
– Neaţa, Costică! La aer. Verificam temperatura. Nu ştiu în ce zi pică, anul ăsta, vara.
– Joi, vecină!, intră în joc, Costică. Da’ şi asta e vreme frumoasă, vecina! Vreme de acatiste, de alea, pe la mănăstire, la Curtea de Argeş, Cotmeana…. Deh, iarbă verde, floricele…Uite, şi noi la o cafea, în grădină unde ie aerul mai puternic, răspunde el la o întrebare inexistentă, bazându-se pe ideea că cea mai bună apărare e atacul.
– Perfect adevărat, vecine! Ma gandeam sa fac şi eu una.
– Aaaaa, păi are Rodicuţa o cafeaaaaa…Cremă! Îţi sclipesc ochii în cap după doua înghiţituri şi-ţi deznoadă şi gândurile şi limba. Nu’ş ce pune în ea, da’ e belea! Să vă aşteptăm?
– Nu vă deranjaţi, îi domolesc elanul. Văd că aveţi treabă.
– Nuuuu, vecina, ete,  acu’ ieşirăm şi noi şi dacă tot suntem aproape de solar, mă gândii să-l învelesc. Dacă mă apuc de grădinărit mă gândeam să vă tai si salcâmii dumneavoastră, să se lumineze curtea din spate.

În vremea copilăriei mele, la ţară, nu se pomenea de curtea ta, pomii tăi. Merii de rod erau şi ai vecinilor, nucile intrau în cozonacul tuturor, viţa de vie se culegea cu vecinii şi vinul se dovedea la comun. Pe mine, împărţeala asta mă bucura până-n unghii. Am copilarit printre oameni minunaţi la mesele cărora mă aşezam neîntrebat şi din blidele cărora m-am ospătat. Şi…iubesc lumea asta în care ceasul meu biologic funcţioneză perfect, iar inima-mi râde de bucurie, mintea dezvoltă gânduri şi, sub impulsul inimii, complimente cu care pot umple, zilnic, chipul soarelui. De asta nu refuz cafeaua şi las planul de sâmbătă pentru…altă dată.

4 Comments

  • Luisa 24 martie 2014 Reply

    Ma bucur cand ajung in ograda ta, „Zapacila” si pot bea o cafea alaturi de tine, de nea Costica si Rodica! Apai, zapaceala asta frumoasa a ta, zau ca-mi prieste, asa ca, musai sa sar gardul la tine in fiecare zi. Uite asa, imi las si eu sufletul sa mai zburde in voie! :))

  • Ramona N 24 martie 2014 Reply

    <3 Parcă îi văd pe "Floarea şi Gheorghe" 🙂 mă bucur că ne putem scălda în lacrimi de râs şi că ne ieşti gazdă bună. Aştept continuarea 🙂 :*

  • Danutza 25 martie 2014 Reply

    Cafeaua sa traiascaaaaaaaaaaa!!!! Cum iei o gura, cum ti se deschide mintea! 🙂 App, cand dai o cafea? :p

  • dana 25 martie 2014 Reply

    Povestile tale sunt vii, le simti, le auzi, le traiesti.Simti cum te incalzeste soarele, cum adie vantul, auzi galceava pasarilor si discutiile vecinilor.Felicitari!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!