Te-aș fi iubit pentru încă zece vieți sau poate…o eternitate

 

Se strecura ziua prin poarta cerului, ușor întredeschisă. Probabil uitată de sfântul Petru. Toată noaptea a bătut vântul. Afară. În mine bate de multă vreme. De după perdeaua zâmbetului, nu prea se vede. Și nici nu trebuie. A bătut atât de tare, încât îmi era frică să nu doboare unicul astru ceresc ce se ținea încrezător de colțul boltei. Acum e liniște. Caut cu privirea apariția lui. Plăcută. Unică. Mă încarc cu energia și lumina dăruite. Nu gândesc. Doar respir. Parcă sunt un telefon pus la încărcat. Cu două zile în urmă mă aflam în același loc. Tremuram din toate încheieturile. De frig. Durere. Mă sufocam respirând. Nu-mi ajungea aerul în plămâni și-l trăgeam în mine, puternic, ținându-l secunde întregi până să-l eliberez. Pesemne nici aerului nu-i era bine în durerea aia.

130206162216-largeAștept pe un culoar de spital pe care l-am străbătut zi de zi, de zeci de ori, timp de două săptămâni. Aștept un miracol…Mă sprijin de un perete gol ca sufletul meu, apoi alunec ușor. Am în mâini un batic și vesta ei din lână, albă. Luată în grabă, crezând că-i va fi frig. Număr secundele printre lacrimi. Am hotărât să chem ambulanța crezând că o pot salva. Mama se află în același spital. De două săptămâni. Operată și perfuzată nu mă poate ajuta, deși ar vrea. Îmi spune la telefon să nu plâng, să fiu puternică. Sunt, dar lacrimile nu țin cont de rațiune. De fapt îmi curge durerea prin stropi. Măița e în șoc respirator. Două mâini încearcă s-o resusciteze. Măița…refuză să se întoarcă la durere. Eu am refuzat să o las să plece, deși…de ceva vreme…nu mai era măița de altădată. Rar mă mai privea în ochi. Fixa peretele cu două luminițe de culoarea mierii. Triste. Nefirești. Nelumești. Refuzam privirea aia. Refuzam tăcerea ei. Mă aplecam deasupra-i, îi căutam privirea și-i turuiam non stop. Apoi ii ridicam bratele, pe rând, numărând până la zece. Uneori număra cu mine. Să nu mă supere. Știam că renunțase. Renunțase, dar îmi făcea pe plac. Să mă scutească de durere. Din iubire. Din aceeași iubire cu care mă alinta când eram doar o copilă: pupu-te mama de brandușă!
Poate…poate…nu ar fi vrut să părăsească această lume într-un spital. Poate șoaptele mele care-i aminteau iubirea ce i-o purtam i-ar fi ușurat despărțirea. I-am sărutat fruntea asudată și mâna uscată, violacee,  și i-am cerut, cu disperare, să-mi răspundă. Și o făcea răgușit, neînțeles, cu stropul de putere ce-i mai rămăsese. Știam că este timpul. Și mă durea. Și ea știa. Și o durea durerea mea.  Ea aștepta…Eu, nu.  Credeam în minunile tehnicii umane. Credeam că cerul se va îndura.


Stau în fața amintirilor… Sunt un apus. Nu-mi e teamă de nimic, nu îmi doresc nimic. Lacrimile nu mă mai ajută. Durerea din stern a facut gaură. Nu sângerez. Mă destram. În fire nevăzute. Dacă aș putea vedea și înțelege ce e dincolo de un eveniment stabilit de Divin, dacă aș cuprinde necuprinsul, poate durerea ar fi zâmbet, acceptare, împăcare. Însă, acum, e doar durere. Stau în fața amintirilor, resemnată. Au căzut toate stelele… ca ea să-mi fie luceafăr. Te-aș fi iubit pentru încă zece vieți sau poate o eternitate. Te voi iubi până voi deveni o floare de cireș pe care, într-o zi, o s-o doboare vântul.

 

 

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!