Te voi ţine strâns, dar nu atât de strâns încât să nu ţi se deschidă aripile….

– Interesantă ideea asta, a americanilor, de a scrie jurăminte de nuntă! îmi zic cu două seri în urmă, în timp ce urmăream un serial american, zăcând sub teroarea unui virus fără scrupule şi sentimente. Nerecunoscătorul! L-am primit cu inima deschisă, ca o gazdă bună, i-am pus la dispoziţie imunitatea mea şi, în două zile, s-a mutat cu tot familionul, devastând-o.
În fine, în timp ce suspinam în batistă (încercând să nu mor, ruşinos, înecată în tona de muci) şi-mi învăţam muşchii corpului cum stă treaba cu existenţa pe pământ, realizez că marriage vows – urile amercanilor seamănă perfect cu lucrările de diplomă ale noastre ( scrise cu mânuţa proprie, folosind creieraşul din dotare, inspirate din munca altora sau cumpărate în mod cinstit). E adevărat, nu e deloc uşor să spui, clar şi tare, ce simţi şi ce gândeşti în faţa atâtor invitaţi, e chiar mai greu decât să organizezi o petrecere a burlacilor şi aia, frate, presupune genialitate. La un moment dat, printre două behăieli şi cinci strănuturi, zbang!, dă peste mine o parte dintr-un asemenea jurământ. Zice el, băiat deştept, judecător de profesie, către ea, aleasa lui, o minunăţie mergătoare, avocat strălucitor: „Promit că o să-ţi fiu mereu alături, că o să te ţin strâns în braţe, dar fără a te ţine în loc… ” Iar zbang, wow, să-mi dau palme, bă, ejt nebun?!, reacţii din ăstea, elevate.

So, să analizăm, îmi zic, trăgând pe nas vaporii de ţuică şi carmol. Ce a vrut să spună autorul? Autorul se referea la braţe, asta sigur. Wow, trebuie să fie tare ţuica, dacă m-a lovit atâta genialitate aşa, rapid!  Deci, o va ţine în braţe când îi va fi greu, precum şi atunci când va realiza una bucată friptură incendiată, sau va avea o criză individuală de identitate, când va simţi nevoia de mângâiere sau când nu va putea adormi. Da, o va ţine la piept, asigurându-se că ea va fi bine, dar… deşi o va strânge tare, tare, nu o va face sub impuls egoist, pentru că ea nu-i aparţine, ci îl completează. Aşa, îi va permite să se autodepăşească pe toate planurile, împlinindu-şi menirea. Menirea ei care nu coincide cu menirea lui şi nici cu a părinţilor sau cunoscuţilor. Înaintea lui, ea a urcat doar o treaptă. Pe a doua o va urca cu mai multă forţă şi determinare, pentru că are mai multă forţă. E forţa din spatele ei,  iar el va avea forţa din spatele lui. Legătura aceea nu va înseamnă capătul drumului ca şi fiin’ă, ci doar o oprire într-o staţie în care ” îţi umpli rezervorul” cu iubire, afecţiune, prietenie, completare, sprijin, încurajare.

Hm! O persoană nu trebuie să planteze doar un pom sau să construiască numai o casă. Un om trebuie să fie ca vântul… să împrăştie în jurul său din esenţa divină. Un om care este creat după chipul şi asemănarea Creatorului trebuie să facă, în felul său, cu „uneltele” sale, după puterea sa, nenumărate acte de creaţie. Un om nu poate sădi doar un singur pom, ci o pădure  întreagă. Un om nu se poate opri doar la un moment al evoluţiei sale pentru a-l transforma în rutină. El trebuie să înveţe continuu, să cerceteze, să adauge, să umple.
Că realizăm sau nu, un suflet este într-o continuă schimbare. Păi, dacă un suflet este în continuă schimbare, cum poţi tapiţa conservatorismul vieţii de rutină în aripile lui strălucitoare? Nu e un fotoliu. Nu ai cum. Nu poţi evolua până la un punct, ca apoi să aştepţi finalul. Evoluţie înseamnă neastâmpăr. Ca să accepţi evoluţia partenerului sau partenerei tale, trebuie să evoluezi în acelaşi sens cu el. Cum faci asta? Iubindul/o. Asta înseamna pentru judecătorul ăla cuvintele „te voi ţine strâns, dar nu încât să te  ţin în loc”. Vor evolua  împreună, susţinându-se, pe toate căile vieţii. Nu doar pe o cale, ci în toate, pentru că deşi sunt legaţi prin iubire, ei nu sunt la fel. Fiecare dintre ei are cel puţin o calitate pe care celălalt trebuie să o observe şi să o susţină.
Să ne uităm cum venim pe pământ. Unii spun: te naşti şi mori singur. Nu, niciodată nu suntem singuri. Cum să ne naştem singuri? Fără fiinţa în pântecul căreia devenim din embrion un pui de om, nu avem cum să venim pe pământ. Nu suntem stele căzătoare. Fără fiinţa altruistă care este dispusă să renunţe la ea,  pentru a permite unui alt suflet să se întrupeze, nu poţi ajunge să trăieşti experienţa vieţii pământene.  Deci, venim pe lume depinzând de un alt suflet. Fără iubirea şi devotamentul unei alte fiinţe nu putem trăi. Primul lucru de care avem nevoie pe lume este afecţiunea. Putem trăi şi fără afecţiune, dar rezultatul existenţei nu va mai fi acelaşi. O, da, poţi ajunge foarte uşor în Iad-ul prezentat în Biblie şi, culmea!, nefiind neapărat un om rău, ci un om bulversat, rătăcit, lipsit de sprijin şi iubire, care face alegeri greşite. Uneori, poate că e nevoie doar de un mic impuls pentru a ajunge în Rai.
Te voi ţine strâns, dar în momentul în care vrei să-ţi desfaci aripile şi să devii un fluture colorat, dar nu vei ştii cum, eu îţi voi da un mic impuls pentru a deveni ceea ce Acolo, Sus, se ştie că poţi deveni.

Cred că asta să fi vrut să spună autorul sau ceva cu nurofen şi carmol. Cred.

2 Comments

  • Ana G. 23 octombrie 2018 Reply

    Sigur despre nurofen și carmol era vorba! Poate și de țuică?

    • Zăpăcita Creaţă 24 octombrie 2018 Reply

      Posibil, Anuta! Hihi

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!