Timpul nu se grăbește. Nu are de ce.

E liniște. E liniște ca dinaintea furtunii sau a facerii lumii. O liniște stranie pentru gălăgia acestui prezent. Salcâmii-s în gloria anului. Își lasă ramurile în adierea vântului și-mi umplu ulița cu aerul copilăriei. De fapt, eu am venit după bujori. Bunica e la mine. Și trag de timp, conștient, pentru a-mi umple ochii cu cea mai rămas din satul amintirilor mele. E mic. Eu..am crescut. Doi pași, spre răscruce, nepoata Ancăi și Radu, proaspătul student, stau de vorbă. Îi ascult în aceeași liniște.

– Timpul se grăbește, Radule? întreabă Lia.
Radu ridică privirea neagră și și-o sprijină de streașina cerului. Fără grabă. Stă așa câteva secunde, apoi răspunde:
– Nu cred, nu mi se pare.
– Nici mie, îi încurajează gândirea Lia

în timp ce-și întinde covorașul de-o palmă pe iarba verde de sub teiul uitat de Dumnezeu, pe pământ. Își chinuie picioarele sub ea, închide ochii, scoate pieptul în față de parcă ar lovi universul, apoi trage aer, tare, și-l ține captiv până i se văd coastele. Radu o privește fără grabă și așteaptă să „părăsească” locul, să o poată admira în voie. Îi simt admirația și mă prefac că-mi văd de treabă, scuturand două preșuri de cauciuc pe care le calc, inconștient, în picioare ori de cate ori urc în mașină.

hug2
Lia e frumoasă. Cu ochii închiși, părul strâns lejer în cocul castaniu, senină de parcă ar fi descoperit unicul adevăr, nu-mi pare a fi pământeană. O gelozesc pozitiv, fără să știe. Miroase a liliac de-mi mută zâmbetul din colțul sufletului pe chipul ce l-aș ține, veșnic, în soare. Lia nu îl vede. Nu are cum. Stă ca o icoană, cu mintea aruncată-n zen. Pare că nici nu respiră. Din dreptul curții lui Matache, apare Victorița. Nu are treabă niciodată, dar își face. Și cea mai bună treabă e pe uliță. Ca acum. Mă vede din prima. Aștept să mă întrebe pentru a o suta oară de când am venit: și, tu, ce naiba ai slăbit așa? Dar mai am o șansă. În dreptul teiului îi descoperă pe tineri, se oprește nedumerit și, fără să stea mult pe gânduri(ce multe a avut odata!) începe testul curiozității:
– Mă, Culică, de ce ține, asta, ochii închiși?
– Să vadă! raspunde, sec, Radu.
In sat, toți ii spun Culică. Când era mic se ținea de poala bunică-sii, care-l purta după ea, prin tot satul. Cu treburi. Oricine îl intreba de unde vine sau unde a fost, răspundea la fel de peltic: fușei cu Lica(de la bunica). Și Culică i-a rămas numele.
Victoriței nu-i convine răspunsul.
– Mă, tu te râzi dă mine?
– Nț!
– Păi cum vine asta mă, Culică? Închide ochii… să vadă? Păi, nu ne-a dat Dumnezeu ochi să vedem cu ei?
– Dat.
– Așa vezi! Păi și nu-i ținem deschiși pentru asta?
– Ținem, dar îi ținem degeaba. Nu vedem nimic.
– Cum adică, mă? Ce nu vedem?
– Frumosul. Mă, Victoriță, cum să-ți explic? Toată lumea vede, dar nu vede ce trebuie. Pierde esențialul. Înțelegi? Pentru asta trebuie să ții ochii închiși.
-Aha! Ai naibii, ăștia, de la televizor, nu au anunțat nimic! Victorița e dezamăgită. Se uită la Lia, apoi îl cântărește pe Radu, iar se uită la Lia…. Ar mai întreba ceva, dar la răscurce, la magazinul lui Tănase, nimeni nu vorbea despre asta, muică-sa, la biserică, nici ea nu auzise, deci…mai bine tace. Face doi pași, apoi se oprește, cântărește situația și informația, dă cu ochii roată prin împrejurimi, apoi îi închide pentru câteva secunde, dar nevăzând frumosul de care vorbeau tinerii, ridică din umerii ascuțiți, boscorodind:
– Vezi pe dracu! Faceti toți pe deștepții! și, depistându-mă, se îndreaptă țintit, schimonosindu-și buzele într-un zâmbet forțat. Tu ce slăbiși, așa, fetică?
– N-am slăbit, Victorițo! îi răspund a suta oară.  Și, știind ce urmează, răspund ca la școală: de plecat, plec într-o juma’ de oră, după ce taie al lui Teleleu cocoșul, să-l duc lui Nelu, văru-so. Eu sunt bine, curățai puțin mașina, după aia mă așez în grădină, închid ochii și mă arunc și io în lumea Avatar. Dacă vrei, te iau cu mine.
Victorița e blocată. Râde isteric, scuipându-mă:
-Ptiu, că nu te-ai schimbat! Tot zăpăcită ai rămas! Nu merg, fetică! Nu am mai fost la oraș de fo două luni. Dacă oi veni de nunta lui Corcodel, te anunț. Oi sta o noapte la tine, poate îmi mai dai din hainele tale, ălea bune, că tu nu ești zgărcită ca Zâna lui Mitran. Auzi, da’ dacă pleci pă undeva, să mă anunți că io neanunțată nu viu! Dau din cap afirmativ.
Pleacă. Face trei pași și se întoarce brusc:
– Fă, fetică, cum face ăștia de vede cu ochii închiși?
Râd.
– Îți spun când vii pe la mine anunțată, neanunțată. Toți trebuie să știm.
Victorița face ochi mari:
– Au dat lege, hă? Mă, cum se face că primaru’ nostru e ultimul care ne anunță? Așa face mereu! și se îndepărtează conștientă că drumul ăsta, pe uliță, de data asta, nu a fost în zadar.
Victorița nu s-a născut rea. Și nici proastă. Din contră, povestea mă-sa, Mărioara, că se născuse zâmbind. Doar ce se trezea și se umplea pe piept de râs. Victorița iubea și urma păpădiei ce creștea pe pământ. Era plină de compasiune, bunătate și istețime. Pe Victorița nici soarta, nici viața nu au beteșugit-o sufletește, ci oamenii. Și propriile alegeri. Avea un suflet firav și o sensibilitate aparte. Fusese frumoasă Victorița, dar a ales sa stea în bătătură cu frații, ăi bătrâni și părinții. Crescuse în scandaluri și bătăi. Habar nu avea Victorița cum era să facă de una singură o alegere. Alegeau alții pentru ea. Și ea, tăcea. Uneori, când își apăra muma, o încasa serios și ea. Îi plăceau copii și bătrânii. Și, în ciuda greutăților, îi ajuta cum putea. Pentru alții era zâna bună, pentru cei de acasă…. Când a luat calea bisericii l-a întrebat, la spovedit, pe părintele Tănase:
– Părinte, cum să iubesc, cum spune Hristos, dacă eu nu mă mai iubesc? Dacă eu sunt mereu tristă, cum să dăruiesc zâmbetul meu?
– Rabda, Tudoriță, îngăduie, supune-te, dă!
– Dar, să îmi fie cu iertare, părinte, când a spus Hristos: chinuie-te și dă din chinul tău? Nu a spus: să vă iubiți unii pe alții?
– Spus, Victoriță, da’…
– Știu, părinte, a spus acu’ 2000 de ani și nu mai ie valabil. Din ce să mai dau părinte, că mi-a sărăcit sufletul de durere?! Cum să mai râd, când îmi plânge inima? Dai din plin, nu din pustiu. Doar ce mă pun pe picioare o zi și apoi mă dărâmă, ăstia, iar. Mă vor ca ei, dar io nu-s ca ei, părinte. Aș pleca la oraş să mă fac educatoare. Trebuie să fie loc, undeva, şi de  iubirea mea.
– Ce vorbă e asta, Tudoriță? Pe ai tăi, cui îi laşi? Stai în curtea ta! Rabdă cum a răbdat și Hristos!
– Hristos nu a fost trist, părinte. Și nu ne-a încurajat să fim proști. El a murit pe cruce să ne învețe iubirea. Să ne descoperim. Suntem pui de Dumnezeu, nu de maimuţe. Dacă noi nu ne dumirim cum, nu mai e treaba Lui. A murit o dată pentru noi. A doua oară, nu o mai face! Dacă eu sunt deşert, cum pot crea grădină? Dacă eu sunt sărac, cum pot crea bogăție? Dacă iubirea mea nu este potrivită bătăturii mele, nu înseamnă că în alte părți, alți oameni nu au nevoie de ea. Oameni bolnavi, abandonați, copii care vor să primească, locuri în care pot folosi ce am primit… Părinte, io cred că Hristos a murit degeaba! Suntem toți religioși și lumea e plină de necredință. Nu am învățat nimic.
Dar Victorița… nu a plecat. Din milă, teamă, educație. A dus bunătatea pe picioare până la vreo 43 de ani când i-a dat Tudoran cu bâta în cap. Din greșeală. Vroia să-l potolească pe fra-su. De atunci, Victorița nu a mai fost la fel. Nu viața, nici destinul, nici Dumnezeu nu i-au făcut asta. Ci oamenii și alegerea ei. O mângâi cu privirea și-i zâmbesc. Nu va veni la nicio nuntă. Și nici nu-mi va cere ceva de îmbrăcat. Îşi face doar planuri-vise cu care-şi îndulceşte existenţa. Nu-mi termin bine gândul c-o și zăresc întorcându-se cu un buchet de bujori.
– Ia, fetică! Pentru tine, că ce de bomboane îmi mai dădeai și câte povești  îmi spuneai!…
O îmbrățișez până la lacrimi.
– Închide ochii, Victoriță! îi șoptesc. Ăsta e frumosul de care-ți spuneam. Frumosul pe care-l știai și tu… cândva……

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!