“ Timpul petrecut cu copilul tău în copilăria lui este timpul pe care-l va petrece el cu tine, în anii batrâneţii tale”

Am citit recent, nu stiu exact unde, pentru că ţinta mea era cu totul alta, urmatoarea frază: timpul petrecut cu copilul tău în copilăria lui este timpul pe care-l va petrece el cu tine, în anii batraneţii tale. Sincer, m-a lovit din plin afirmaţia asta. Undeva, în subconştientul meu, ceva s-a declanşat. M-am oprit din căutări pentru câteva secunde şi am încercat să ajung cât mai aproape de miezul acestei idei. M-am oprit, uitând ce caut, exact cum te opreşti în faţa unui pasaj dintr-o carte, în faţa unui citat, a unei expresii, a unui text care trezeşte în tine o emoţie, o amintire, o realitate uitată sau ascunsă, un sentiment.

 Nu degeaba se spune că cel mai bun scriitor nu este cel care publică volume grele, conţinând sute de pagini, deţinător al unor studii la care puţini accesează, antrenat mental, înconjurat de studii, cercetări, ci cel care îţi desface sufletul precum desfaci o nucă. Nuca nu cedează uşor, dar dacă ştii cum şi cât să loveşti, ţi se arată un întreg. Aşa e sufletul unui om, uneori. Ascuns într-o carcasă tare, de nepătruns.

Cel care ajunge la sufletul tău prin cuvinte, care te atinge într-un mod anume, căruia îi memorezi citatele, le adaugi imagini, îţi este apă vie sau adiere când arde în durere, cel ale cărui vorbe le-ai gândit şi tu, cel cu care te identifici până la lacrimi sau râsete, acela este scriitorul peste amintirea căruia nu se va aşterne, niciodată, praful anilor. În faţa adevărului lui stai ca în faţa unei oglinzi. Te vezi pe tine în cuvintele lui. Şi-l iubeşti. De fapt, te iubeşti pe tine prin povestea lui, prin ochii lui. Ţie nu-ţi spui că te iubeşti, dar faţă de cel care-ţi crează atâtea emoţiile scrise, îţi reverşi admiraţia şi iubirea.

Am stat câteva minute să mă gândesc, apoi am trecut mai departe, de parcă aş fi schimbat o linie de metrou cu o alta. De dimineaţă, mi-am reamintit ideea şi am simţit să scriu câte ceva pe marginea ei. M-am întrebat, mai întâi, dacă este adevărată. Cred că în mare parte, da. Şi ştiu şi de ce. Sudura dintre un copil şi părinte se crează imediat după naştere. Abia sosit pe lume, copilul are nevoie de un ghid. E ca şi cum, să zicem, primeşti în vizită un verişor pe care nu l-ai văzut niciodată, care locuieşte într-o altă ţară, pe un alt continent. Nu ştie nimic despre tine, familia ta, tradiţia şi tipicul, despre oraşul în care locuieşti şi oamenii din jurul tău, dar vine să te cunoască. Posibil să fi încântat de venirea lui, dar în afara unei cine în timpul căreia îi prezinţi membrii familiei, nu mai faci nimic. Te vei scuza că timpul tău e preţios, ai un program extrem de încărcat, eşti plin de angoase şi probleme pe care trebuie să le rezolvi zilnic, dar îi promiţi, din când în când, câteva ore de impresii la un pahar cu bere rece. Îi laşi, aşadar, un ghid turistic şi îi arăţi frigiderul, încurajându-l să-şi ia de acolo tot ce-i trebuie.  Ei bine, să nu te mire dacă la plecare ţie îţi va întinde o mână, drept salut, iar pe vecinul de la două case distanţă, să-l îmbrăţişeze afectuos.  De ce? Pentru că acesta ţi-a ţinut locul, a investit timp, afecţiune şi interes într-un străin. Cu siguranţă, când va veni timpul să-l vizitezi, nu îţi va răspunde cu aceeaşi monedă, dar nici nu te va surprinde cu o afecţiune de nedescris. Lanţul s-a rupt. Ştiu, nu este cel mai bun exemplu, poate nici cel mai corespunzător, dar e primul care mi-a venit în minte.

 Un copil vine pe această lume, neştiind ceva despre ea. Primul lui ghid de viaţă este mama, primii lui ghizi sunt părinţii lui. Din cei şapte ani de acasă, expresie a înţelepciunii populare, din cei şapte ani de prezenţă, iubire, afecţiune, ataşament emoţional, apreciere, încurajare, poveşti, experienţe plăcute, râsete, etc… copilul învăţa cine este, cum arată o relaţie de iubire, care sunt coordonatele fireşti pe care să meargă. Cu cât primeşte mai multă afecţiune, cu atât va creşte mai armonios şi mai sănătos. Ni se pare puţin, dar un copil crescut fără mângâiere şi afecţiune va fi un adult plin de resentimente, dezechilibrat emoţional, cu tendinţe depresive, care va face repetate alegeri greşite, preferând ca deciziile să fie luate de ceilalţi în numele său din cauza nesiguranţei. De foarte multe ori se va simţi departe de lumea aceasta, rătăcit în propria lui lume.

Da, o parte va reuşi, dar va reuşi pentru că, la un moment dat, intervine Dumnezeu. Ce nu a fost iubit la timp, neiubit rămâne. Şi, aici, intervine mila şi dragostea lui Dumnezeu care va repara, dar va repara în timp. Cu răbdare. Cei ce nu se lasă reparaţi, renunţă. Renunţă la ei. Trist, nu?

Cei salvaţi vor fi atipici. Se vor regăsi în pasiuni precum scrisul, pictura, tehnica, voluntariatul, oriunde e frumos, oriunde e bine, oriunde iubire, căci din ce nu au avut vor reuşi să dea cât nu şi-au putut vreodată imagina. Un copil salvat de Dumnezeu, nu va uita seceta din sufletul lui, nu pentru că nu vrea, ci pentru că primii ani de afecţiune, atenţie, răsfăţ, timp, iubire fără margini, nu există. Un copil salvat va scrie despre lumi ireal de frumoase, despre iubire absolută, va descrie relaţii ideale, momente perfecte de luminoasă iubire. Din imaginaţie, dorindu-şi să fie adevărate şi în cazul lui. Un copil fără temelia iubirii va fi mereu un Roş împărat: va râde cu un ochi şi va plânge cu un altul.

Ce ne determină să ne apropiem sufletul de unul sau altul în timpul vieţii noastre ? De ce x şi nu y? De ce y şi nu z? Unii spun că e vorba de vibraţia fiecăruia, că aceasta atrage sau respinge vibraţia unei alte persoane. Nu am studiat atât de mult în acest sens, dar nu-mi pare deloc greşită ipoteza. Dacă suntem energie, atunci atragem ceva asemănător şi invers. În altă ordine de idei, cred că ne îndreptăm către persoanele care ne oferă, la un moment dat, ceea ce este necesar dezvoltării emoţionale, ceea ce îi este de folos sufletului. Cred că ne oprim în dreptul unor persoane care dăruiesc din existenţa lor, din timpul lor, care te fac să te simţi special, să te simţi în siguranţă, iubit, apreciat… Te atrag persoanele care îţi dăruiesc cuvinte, blândeţe, apreciere, motivaţii, admiraţie, dorinţa de a deveni cea mai bună variantă a ta, fascinaţie, afecţiune, mângâiere, încredere, râsete, ajutor…. Asta te determină să sudezi o legătură, uneori chiar şi pentru eternitate, în cazuri speciale.

Ce ne determină să iubim mai mult sau mai puţin o persoană încă din copilărie? Exact ce am spus mai sus. Copilul este pur, e frântură din Divin, e iubire pură. El va fi atras şi va răspunde tot la iubire. Niciodată nu va înţelege răceala unui părinte cauzată de propria-i suferinţă. Nu o va înţelege, pentru că percepţia lui despre lume e în formare. Lui i se va părea normal să fie iubit, mângâiat, încurajat. Neprimind toate acestea va crede că este pe un teritoriu străin şi că nu e dorit. Şi ce dramă poate fi mai mare pentru un suflet crud decât să considere că, în locul în care a apărut, nu e binevenit şi că nu are ce căuta acolo?

De aceea, în locul în care va găsi o rază de căldură, sufletul lui se va îndrepta automat către acea sursă. Cum să nu te îndrepţi către iubire? Totul este Iubire. Cum să nu te îndrepţi către Dumnezeu? Şi pe Dumnezeu îl găseşti în fiecare suflet, în special într-un suflet care îţi oferă, gratuit, afecţiunea lui.  Şi-l vei iubi. Vei face icoană din el. Îl vei adora dincolo de tot şi toate. Îl vei iubi peste timp şi Dumnezeul din tine va inventa nemurirea în care îţi vei pune iubirea.

Poate ca adult, în faţa altor adulţi sau într-o comunitate, el nu va fi neapărat un  model, nu va avea măsura binelui absolut, va fi poate un ciudat sau atipic, dar ceea ce îţi dăruieşte ţie parcă e rupt dintr-un rai pierdut de toţi. Poate nu este neapărat un model de perfecţiune, dar pentru dramul primit, îi vei fi recunoscător exact cum un câine îi este recunoscător unui străin pentru o felie de pâine aruncată printr-un gard.

 Dacă se rupe acest lanţ, nu înseamnă că nu vei merge mai departe, dar înseamnă că vei parcurge un drum lung cu noţiuni greşite despre iubire. Dacă se rupe acest liant, nu înseamnă că nu vei trăi o viaţă lungă, ci înseamnă că îţi va trebui mult timp să înţelegi, să ierţi, să nu repeţi aceleaşi greşeli, însă mereu, în tine, ceva va lipsi.

Ce dai, ţie îţi dai. Ce gândeşti, la tine se va întoarce, cât iubeşti, atât vei primi, ce transmiţi, spre tine va veni. De aceea cred că nu e neapărată vina celui în care nu ai investit, ci direct a ta, că nu ai conştientizat la timp.

2 Comments

  • Amalia 27 septembrie 2019 Reply

    Ce perspectiva…. Mi-a facut placere sa citesc articolul. Eu am un baietel de doar 7 anisori si incerc sa il pregatesc pt viata si ii ofer toate uneltele necesare dezvoltarii lui. De exemplu, nu il las sa isi piarda timpul cu joculete pe tableta cum a observat la majoritatea parintilor, ci ii cumpar jocuri educationale (de pe artofplay.ro ,poate ajut vreun parinte :D) si astfel timpul lui de joaca se transforma intr-o investitie pentru viitor! Multa bafta tuturor!

    • Zăpăcita Creaţă 14 noiembrie 2019 Reply

      Foarte bine procedezi, Amalia. Te imbratisez!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!