Viorela iz beac- Călătoria- partea a doua

-Doamnă, inţeleg că e sirop bio, fără chimicale, şi vă mai înţeleg şi intenţia de a-l face cadou, dar siropul este tot un lichid şi depăşeşte 100 de mililitri, cât este permis, intră în joc duduia, amuzată de inteligenţa de clonat a soacră-mii.

Tonul blând al blondinei, extrem de echilibrată în faţa exponatului, o determină pe soacră-mea să nu erupă ca un vulcan, treapta întâi, aia folosită de Crăciun. Pe treapta a doua, când scuipă foc pe nări, o utilizează de mărţişor, când nu primeşte nimic de la ăl bătrân.

Io cred că oamenii ăştia, de la control, sunt antrenaţi la sânge, ca să reziste în faţa la atâtea caricaturi umane şi tepologii deferite, niciuna ca alta, că dacă ieream io în locul ei, îi lipeam doo perechi dă pălmi şi-i aruncam geanta la coş, chiar dacă se tăvălea pă podea dă destrugere emoţională. Păi dacă regulile sunt născute pentru respectare, le respectăm, nu stăm la descuţii, că timpul curge în zadar şi nu ţi-l mai recuperezi. Şi nu numai timpul rămâne pierdut, ci şi sănătatea noastră neoronală, că de la cap pleacă toate şi cum ne îmbolnavim la cap? Simplu. Ne împedecăm zilnic de toţi proştii, care te stoarce de energie, cum storc io lămâia să-i fac lu Georgică o lemonadă. Poţi să mănânci pace şi zen pă pâine la fiece masă, tot îţi vine să le umbli la fălci căcâte odată.

-De, n-are 100, are 250 dă mililitri, că doar nu-l puneam în pipete sau sticluţe de esenţă. Vă rog io , nu-l aruncaţi că e păcat de munculiţa mea şi dă aşteptarea la fratele lu năşica mea, că n-a mai băut un sirop dă fructe din glia ţării de când s-a mutat în străinătăţi. Georgică, ia vorbeşte tu cu doamna- domnişoara, că io nu plec fără el.

Când am auzit ameninţarea, m-am topit pe picioare, că-i cunosc încăpăţânarea. Catârul l-a realizat Dumnezeu după asemănarea ei. Îi făcui semn lu’ Georgică s-o domolească, că n-aveam chef să pierdem avionul pe bază de circ marca soacră-mea. Georgică îi şoptii ceva la urechi şi-o înmuie pentru câteva secunde, până la momentul descoperirii unui alt obiect.

– Aici ce aveţi?

– Acetonă, că n-apucai să rezolv cu unghiile și zisei că până ajungem, mă plictisesc, așa că le fac în avion, că ne ducem la nişte oameni de educaţie şi civilizaţie şi nu şade frumos să ne ducem orşicum.

– Deci, lichid, mai zice tinerică şi zvâââr, la coş. Aici?

– Parfum, recunoaşte îngălbenita.

– Are 150 de mililitri…

– Auleu, nu-l aruncaţi!, vă rog io, că dacă ştiam, luam dracu’ trinu’… Doamnă scumpă, domnişoară, ăsta e parfum de reclamă, l-am primit cadou de la colonelu’ meu, dinainte de a-mi propune mâna şi să enunţez Da, că io l-aş fi luoat de bărbat, dar nu m-au lăsat copii, că cică eram deja măritată, trăiam şi io iubirea expusă în cărţi. Eram măritată doar pe hârtie, deci ce impediment prezenta? Dacă-l aruncaţi şi pe ăsta, perd ultimul obiect care-mi aminteşte dă colonel, că dacă observaţi, io îl am din august, anul trecut, şi acu e ianoarie şi io nu m-am dat cu el decât prea puţin, cât să-mi amintească de imaginea lui, că om mai bun şi mai galant ca el nu am mai găsit în freo viaţă.

Duduia nu se lasă intimidată, nici afectată de strădania soacră-mii, că doar colonei a văzut ea la viaţa ei o grămadă şi la căpitani de navă de s-a săturat, aşa că se pregătea să îl arunce.

– Staţi! sare soacră-mea şi i-l trage din mână cu viteza luminii.

Nu vă mai spui cum râdea lumea şi cum îşi dădea coate, da-i potolii cu previrea mea, aia dă veperă încolăcită, gata de atac, de care se ascunde Georgică, când ştie că a comis o nefăcută. Odată luat parfumul, începu să-l fâsâie peste tot. Pe ea, pe lucrurile din geantă, pe cămaşa lui Georgică, pe a băiatului cu mănuşi albe, pe alte două persoane care trecură pe lângă ea, peste bagaje… până golii sticla la jumătate.

– Gata, acu’ are 75 mililitri. O iau! o anunţă pe blondină şi-i făcu loc în buzunar.

Ce să-i mai facă, că doar se încadra, aşa că zâmbi într-un colţ de gură, deşi io cred că ar fi vrut ea să râdă mai mult, da’ o vedea şefu’ pin camerele de vedere, aşa că trecu la restul conţinutului din geanta verde.

-Aici ce mai aveţi?

-Asta e soluţia mea dă vindecare, îi explică soacră-mea mai ceva ca o chimistă şi începu să –i turuie cum a conceput soluţia magică împotriva la durerea de încheieturi, moştenită de trei generaţii, de la muica Miţa din Podul Vânăt şi cu care am vindecat juma’ din babele judeţului, că dacă o panenta, om se făcea, de-l întrecea pe Ţiriac.  

– Să înţeleg că soluţia asta conţine gaz lampant?

– Îhi! Şi foi de dafin pisate, zeamă de lămâie, cuişoare şi o linguriţă dă amoniac. Ultimul ingredient nu-l spun de m-ar pica cu aur topit, că ie secret lipit cu blestem de nesupunere.

– Doamna, vă felicit pentru reuşita chimică, dar nu puteţi trece cu gaz.

– Şi io ce fac dacă mă apucă durerile la fratele lu’ năşica? Că numai cu asta mă fac bine.

– Nu ştiu, îmi pare rău! O voi arunca.

Ei, când văzu soacră-mea că îi aruncă şi sticluţa pentru oase, odată se înroşii de parcă avea sub picioare un snop de paie aprins, se scutură de trunchi, de parcă ar fi trecut-o un frison, io înţepenii lângă Georgică, Georgică lângă stâlp şi amândoi ne învineţirăm.

-Nu, pe asta nu o aruncaţi, că la durere nu rezist neam! Neam, neam. Ei, drăcia dracului, mai aveți să mă aruncați şi pe mine la gunoi! Ia cheamă matale pă șefu dă sală, să stau puțin de vorbă cu el, să-i spun eu cum aruncați lucrurile oamenilor. El știe ce faceți aci?

Când am auzit-o, m-am apropiat de bombă, rânjind către blondină:

-Ne scuzaţi, mămica aici de faţă, nu a mai consumat ieşiri în afara spaţiului aerian românesc şi este constrânsă de emoţii încât nu mai judecă ecsteriorizările. Şi către mămica:

-Bre, taci, dracu, din gură, că aci nu ești la restaurant, la „Doi pași întinși”, să chemi șefu dă sală când nu-ți convine dumitale dă fața chelnerului. Ne oprește aci, perdem aveonu’, s-a dus dracu visele mele și nisipurile şi peramedele. Ai vrut să mergi, joci cum ţi se spune. Şi iar spre blondina propusă spre control:

-Aruncaţi tot ce nu se potriveşte cu regula, vă rugăm, şi vă rog să ne scuzaţi imprudenţele, nu prea servim plecări de lungă durată şi de aceea ne inundă emoţiile, dar suntem oameni de înţeles, mămica în schimb are un soi de afecţiune, nu ştiu dacă e cazul să o pomenesc, şi-i focui un semn discret spre cap, înţelege mai greu şi este foarte ataşată de lucruri. Nu vă mai spun ce am păţit până l-am deslipit pe fiu-so, actual soţ, de fusta ei. Era lipit cu glu şi cu semţu’ propretăţii, de mi-a trebuit juma’ de an să-l deslipesc. Vă daţi seama când e vorba de parfum? şi dau ochii peste cap, de empatizare a suferinţei prin care am trecut. Şi am trecut. Şi noi şi ea. Dar în avion, altă poveste…

One Comments

  • Betul 25 februarie 2019 Reply

    Îîîîîîuuuuuuu Veorelo fatâââ! Uelkomeee baaok!😘😘😘😘

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-49381704-1
error: Content is protected !!